Acest blog NU este blogul oficial al Bisericii Sf. Nicolae Berceni.
Articolele sunt preluate de pe alte website-uri cu tematica ortodoxa cu mentionarea sursei textului. Realizarea acestui blog se face pe baza de voluntariat fara nici o obligatie fata de Biserica Sf. Nicolea Berceni.
Materialele documentare despre Biserica Sf. Nicolae Berceni au fost puse la dispozitie de Pr. Dr. Penea Gheorghe Cristian (Paroh 1999 - 2011).

Puteti contribui la realizarea si actualizarea blogului cu informatii, articole sau fotografii contactand administartorul la:
acheaua_constantin@yahoo.com Articolele respective vor fi publicate cu mentionarea sursei lor.




Biserica Sf. Nicolae Berceni

Biserica  Sf.  Nicolae  Berceni

Biserica Sf. Nicolae Berceni

Biserica  Sf.  Nicolae  Berceni

Slujba Cununie Religioasa

Slujba Cununie Religioasa

Calendare Personalizate

vineri, 25 decembrie 2009

CRACIUNUL - Sarbatoarea Nasterii Domnului Isus




În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, prăznuirea Naşterii celei după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Bunul Dumnezeu, văzând neamul omenesc chinuit de diavol, I s-a făcut milă de el. A trimis pe Arhanghelul Gavriil să zică Născătoarei de Dumnezeu: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!". Şi îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Când s-au împlinit nouă luni de la zămislire, ieşit-a porunca de la cezarul August ca să se înscrie toată lumea şi a fost trimis Quirinius în Ierusalim ca să facă înscrierea. Deci a venit şi Iosif, păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, cu dânsa ca să se înscrie în Betleem. Şi când a venit vremea să nască Fecioara, n-a găsit casa, că era multă lume; de aceea a intrat într-o peşteră săracă şi acolo a născut, fără stricăciune, pe Domnul nostru Iisus Hristos. L-a înfăşat ca pe un prunc şi L-a culcat în ieslea vitelor. Acolo, între vite, au pus pe Ziditorul tuturor, pentru că avea să ne mântuiască pe noi de întinăciune.

TROPARUL Naşterii Domnului:

"Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărita lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie."

                                                      CONDACUL Naşterii Domnului:
"Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci."

Tot în această zi, pomenirea închinării magilor.

     În vremurile de demult, era într-o ţară din Răsărit un prezicător numit Valaam, care a prezis multe şi a spus şi acestea: "Va răsări o stea din Iacob şi va zdrobi căpeteniile Moabului". Prezicerea aceasta a fost lăsată moştenire celorlalţi prezicători şi ei au făcut-o cunoscută şi împăraţilor din Răsărit. Şi aşa a ajuns prezicerea şi la aceşti trei magi, care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învăţaţi şi cunoscători de stele, când au văzut pe cer că o stea nu merge ca celelalte stele de la răsărit la apus, ci de la miazănoapte la miazăzi, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat. Şi au mers după stea până la Ierusalim şi au întrebat: "Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut, că am văzut steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui?". Şi auzind împăratul Irod s-a tulburat. A chemat în ascuns pe magi şi le-a spus:
     "Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc; dacă îl veţi găsi, vestiţi-mă, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui". Spunea aceasta ca să afle unde este şi să-L omoare. Apoi a chemat pe cărturari şi i-a întrebat: "Unde spune Scriptura că Se va naşte Hristos?". Ei i-au spus: "în Betleemul Iudeii!". De la Irod magii au plecat şi iată steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi intrând au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. La porunca îngerului nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în ţara lor pe altă cale. Irod, văzând că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi a trimis oştile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos. Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu şi a spus lui Iosif: "Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt". Şi Iosif a făcut aşa. A luat Pruncul şi pe Mama Lui şi s-a dus în Egipt.

Tot în această zi, pomenirea păstorilor care au văzut pe Domnul.
Celui născut în peşteră slavă I se cuvine în vecii vecilor. Amin.




               Craciunul - Primiti colindatori?

     Odată cu terminarea muncilor agricole de bază, aducerea acasă din munte a animalelor şi intrarea în iarnă, în valea în care m-am născut şi am copilărit începeau pregătirile pentru întâmpinarea Crăciunului, a marii sărbători a Naşterii Mântuitorului. Mai întâi era postul, care se ţinea cu sfinţenie, primenire a trupului şi sufletului, stare de reflecţie şi sporire a rugăciunii. De acum momentele vesele din şezători se împuţinau, ba chiar dispăreau, lor luându-le locul discuţiile serioase despre muncă şi familie, dar şi colindatul. Căci în serile lungi de iarnă, o parte a obştii se adună într-o casă primitoare în şezătoare, de obicei în jurul unei vetre de foc, unde pe o plită se prăjesc sâmburi de bostan sau fierbe o oală cu boabe de porumb din care vor ciuguli mai apoi cei prezenţi. Aici, în şezătoare, după ce se povestesc întâmplări şi se discută diferite aspecte din viaţa obştii, cineva spune: „Acum hai să colindăm”. Era totdeauna acolo cineva care avea voce bună, ştia bine colindele şi care trebuia să înceapă, de obicei o femeie ce purta harul cântecului sau un moş din casă, care ziceau una sau două colinde, după care colinda întreaga obşte prezentă. Colindatul, evocarea naşterii Pruncului Prealuminat, crea o atmosferă magică cuceritoare, de însufleţire şi evlavie, uneori colinda căpătând valenţe de rugăciune. Mi-aduc aminte primii fiori ai copilului ce eram pe când începusem să desluşesc sensurile lucrurilor mai ales în cazul unor colinde care evocau nu doar naşterea, ci şi pătimirile lui Iisus pe când din coasta lui „sfânt sânge şi ap-au curs”. Dacă această atmosferă sacră se petrecea într-o şezătoare a torsului, unde munca se prelungea până spre zori, în fiecare familie se colinda, cei mici fiind iniţiaţi în cântecul sacru de către cei mari.
      Pregătirile în vederea colindatului din Ajunul Crăciunului se făceau în funcţie de vârstă. Copiii mici, care mergeau cu steaua, se asociau câte 2-3, maxim 4, după rudenie şi vecinătăţi sau prietenii; era apoi grupul copiilor mai mari din pragul adolescenţei, care formau echipa melo-dramatică a Irozilor sau Crailor, şi-apoi era ceata mare, a feciorilor încă necăsătoriţi. Aceştia din urmă învăţau colindele, le repetau într-o casă anumită în care se afla o autoritate în materie de colindat şi ritual, un om mai vârstnic care asigura păstrarea riguroasă, nealterată a colindei şi colindatului, dar şi a obiceiului. O atenţie deosebită se acorda colindatului pe grupuri în cazul colindelor mai grele, când un grup trebuia să preia şi să ducă mai departe colinda şi asta nu oricum, ci cu acele inflexiuni şi modulaţii melodice menite să transmită fiorul momentului. Erau adevărate performanţe ale interpretării specifice pe care se punea mare accent în satul nostru şi, cred, pretutindeni la români în vederea îndeplinirii ritualului sacru.
      Cu o săptămână sau două înaintea Crăciunului, băieţii cei mici, ajutaţi de părinţi, îşi împodobeau steaua cu hârtie colorată strălucitoare, cu steluţe argintii pentru a evoca în rostirea ei Steaua de la Răsărit. Copiii mai mari exersează piesa lor şi-şi pregătesc coifurile de crai şi săbiile pentru confruntarea cu Irod, pentru că, în rest, costumul lor e cel tradiţional, cu brâu şi panglici tricolore încrucişate peste piept; feciorii mari, după îndelungi repetiţii, îşi arvunesc ceteraş şi-şi aleg ursul, care să joace şi să facă giumbuşlucuri pentru înveselirea gospodarilor, desigur o reminiscenţă a mitului, a arhaicului, dar îşi angajează şi un rob care să ducă desagii cu colaci şi alte daruri ce le primeau din casele colindate. În tot acest timp, al colindelor, în casă se desfăşurau, mai ales de către femei, tot felul de activităţi, o muncă asiduă, ele trebuind nu doar să primenească şi să împodobească casa, ci lucrau zi şi noapte la confecţionarea hainelor de sărbători ce se puteau face în casă: cămăşi, pulovere, ciorapi groşi de lână, cioareci, covoare, restul de haine groase, pieptare, sumane şi cojoace, încălţările de iarnă fiind făcute de meşteşugari specializaţi sau se cumpărau făcute gata din târguri pe banii obţinuţi din vânzarea unor animale. Bărbaţii aveau grijă de vite, făceau aprovizionarea cu lemne, reparau sălaşe, curăţau preajma. Pregătirile de Crăciun culminau desigur cu tăiatul porcului şi prepararea acestuia în fiecare familie şi cu facerea colacilor împletiţi de diferite mărimi, care se dau colindătorilor în funcţie de vârstă.
      De obicei în preajma Crăciunului în munte se instala o iarnă geroasă cu multă zăpadă, mai rar se întâmpla să fie mai puţin frig şi să plouă. Acum bărbaţii în putere decojeau rude groase de răchită pe care seara le stropeau cu apă, iar dimineaţa le găseau îngheţate. De pe aceste rude strujeau acum cu cuţitoaia lungi fâşii încârlionţate ce în final constituiau un buchet ce putea sugera părul unei fiinţe magice sau coada unui cal fabulos, ori suflul lui Gerilă. Aceste buchete-panglici, numite colinde, se puneau în grinzile caselor sau pe la blidare, expresie a purităţii sacre, putând sugera prin fâşiile-spirală şi condiţia unor destine dar şi a desăvârşirii şi plenitudinii. Astfel, în seara Ajunului totul era pregătit, iar copiii cei mici porneau cu colindatul de cum apunea soarele. Fiecare familie, până şi cea mai modestă, trebuia colindată. Diferenţierile sociale însă nu treceau neobservate. Copilul care intra să colinde pentru prima dată într-o casă rămânea toată viaţa cu acea primă impresie a familiei vizitate, păstrată în minte până la bătrâneţe, ca şi imaginea colacului primit şi a gospodinei, a celorlalţi membri ai familiei. Apoi, pentru copii, umblatul prin întunericul nopţii, constituia o adevărată încercare, mai ales că trebuiau să treacă locuri cu prăpăstii în care puteau sălăşlui necuratul. Copiii dispuneau totuşi de câteva modalităţi de a-şi învinge frica: aveau steaua cu cruce şi-apoi rosteau unele cuvinte magice: Un Duru behehe! şi scuturarea din clopoţei, la care răspundeau grupuri de copii de pe alte versante şi dealuri, aveau darul să alunge duhurile rele şi să-i ajute să-şi depăşească frica.
      Dar atmosfera magică a colindatului se desăvârşea prin prezenţa colindătorilor mari, care făcuseră pregătiri asidue pentru evocarea momentului Naşterii Mântuitorului. La noi, aceşti colindători soseau târziu, mult după miezul nopţii, iar grija mea cea mai mare, copil fiind, era să nu adorm sau, dacă adormeam, să fiu trezit să văd şi să ascult colindătorii, care, în sfârşit, soseau. Ei îşi făceau simţită prezenţa nu prin hăulituri, cum făceau cu alte prilejuri tinerii, ci prin colinda de la fereastră Sara Mare: „Asta-i sara, sara mare, / Doamne Domnului nostru, / Că-i sara născutului, / Doamne Domnului nostru, / Că s-a născut un Domn tânăr, / Domn tânăr ca Dumnezeu...”. Se aprindea lampa în casă, toţi ieşeam din aşternuturi, ne îmbrăcam să primim colindătorii după cuviinţă. Apoi colindătorii, după ce-şi vor fi terminat colinda de început, care anunţa naşterea „Domnului tânăr”, erau primiţi în casă. Ceata, frumos îmbrăcată, în haine groase de sărbătoare, cu căciuli de piele de miel pe cap, cu cununi de suseu, părea venită de pe alte tărâmuri de unde aducea vestea cea minunată. Feciorii colindători se aşezau pe cele 3-4 grupuri pe scaunele şi laviţele din jurul mesei şi colindau alte colinde: Ce te-ai, domn bun, veselitu, Ceai Doamnă, Sfântă Mărie şi altele. Ritualul colindatului avea un vârf maxim, când, adunaţi în jurul mesei pe care se afla colacul şi băutura, simboluri ale rodului de peste an, feciorii colindau Prorocitele. Colinda, eminamente religioasă, nu ca altele cu inserţii din ritualul păgân al rodului, e un fel de credo prin care se exprimă condiţia creştină a casei şi colectivităţii: „Acum cele prorocite / Se văd toate împlinite, / Căci astăzi ni s-a născut / Domnul Cel făr de-nceput, / Astăzi s-a născut Mesia, / Precum zice Isaia, / Din Fecioară Preacurată, / De Domn bun şi lăudată”... În casa, devenită sanctuar, împodobită cu icoane, blide, căncee şi cu ştergare brodate, colinda creează, prin cuvinte şi melodie, prin interpretarea ceremonioasă o atmosferă magică tulburătoare, evocarea transformându-l pe „atunci” în „astăzi” şi „acum”, membrii familiei devenind martorii unei noi naşteri virtuale. După urările din final ale colindătorilor, gazda le mulţumeşte şi-i invită să ia loc la masă, să cinstească din bucate şi băutură din rodul anului, timp în care femeia gospodină oferă colindătorilor colacii, preluaţi de către cărăuş. În vreme ce se închină şi se ciocnesc paharele cu ţuică fiartă, se fac alte urări de bine şi an bun. Ţuica rămasă în sticlă se ia de colindători pentru petrecerea de a doua zi. Totodată ceteraşii îşi acordează instrumentele şi începe curând jocul femeilor din casă, şi el cu rol magic, iniţiatic, mai ales unde sunt fete de măritat în casă.
      Întâmplarea minunată a Naşterii Mântuitorului e evocată mai apoi, în ziua de Crăciun, în slujba religioasă de la biserică. Sătenii vin acum cu mic cu mare la Liturghie, mai curaţi şi mai încrezători în viaţă, convinşi că se află sub protecţia Divinităţii invocate în colinde şi imnele religioase.
      După slujbă urmează Prânzul Crăciunului. În sobă duduie focul, iar familia se împărtăşeşte din bucatele special pregătite pentru această zi, de obicei friptura de purcel, însoţită de păhăruţul de jinars făcut în casă şi de felia de colac făcut din făină albă cu ouă şi mirodenii. Astfel, ziua capătă plenitudine, datorată iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu, a harului Fiului Său Iisus Hristos.
      Spre seară, grupul de colindători se adună într-o casă ospitalieră pentru a petrece. Vine uneori aici aproape tot satul pentru a fi martor la manifestarea până dincolo de margini a trăirii şi bucuriei...

duminică, 6 decembrie 2009

Sfantul Ierarh Nicolae

Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.

Viata Sfantului Ierarh Nicolae

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.

Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.

Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae.

Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.
Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.

Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi
Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.

Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari.
Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui.

De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".

În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.

Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.
Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Acatistul Sfantului Ierarh Nicolae

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi.
Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.
Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele

Condacul 1 :
Cel ce versi mir de mult pret la toata lumea si mie celui nevrednic si mai mult decat toti pacatos, daruieste-mi ca sa-ti aduc tie cantare, Parinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai indraznire catre Dumnezeu, slobozeste-ma din toate necazurile ca sa cant tie : bucura-te, Sfante Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!

Icosul 1 :
Aratatu-te-ai in vis imparatului celui cinstitor de Dumnezeu si pentru moartea voievozdor acelora l-ai ingrozit pe el si degrab ascultand de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca sa-i libereze pe dansii. Pentru aceea ei au fost cuprinsi de bucurie si de frica, iar eu cu dansii graiesc tie, Sfinte Nicolae :Bucura-te, capul cel sfintit;Bucura-te, cel ce ai sfaramat capul cel diavolesc cu rugaciunile tale;Bucura-te, slujitorule al Imparatului tuturor;Bucura-te, ajutatorul celor credinciosi;Bucura-te, intarirea Ortodoxiei;Bucura-te, pierzatorul celor fara de lege;Bucura-te, cel ce esti insuflat cu suflarea Duhului Sfant;Bucura-te, cel ce ai pierdut viforul multimii zeilor;Bucura-te, cel ce esti dimpreuna vorbitor cu ingerii;Bucura-te, izgonitorul demonilor;Bucura-te, graiule al dumnezeiestilor cuvinte;Bucura-te, cel ce ai astupat gurile ereticilor;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !


Condacul 2 :
Pe pamant, al doilea Inaintemergator te-ai aratat, Nicolae, spre mustrarea faradelegilor; ci acela a mustrat pe Irod, savarsitorul faradelegii, iar tu ai rusinat pe Arie cel orbit cu eresul; si toata lumea ai voit sa o curatesti de invataturile lui cele nedrepte, si turma ta a o lumina, ca un parinte si invatator. Pentru aceea cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 2 :
Vrand dimineata, Avlavie, dupa porunca imparatului, sa scoata pe cei legati din temnita la taiere, tu, cu minunile tale, mai inainte ai apucat prin vis si ingrozindu-l pe el, ai zis : nimic sa nu faci barbatilor acestora, ca nevinovati sunt spre taiere; pentru aceea si noi cu dansii graim tie, Nicolae marite :Bucura-te, mare facatorule de minuni;Bucura-te, grabnic ajutatorule;Bucura-te, cald folositorule;Bucura-te, cercetatorul celor necajiti;Bucura-te, limanul cel lin al celor inviforati;Bucura-te, mangaierea celor ce plang;Bucura-te, hranitorul celor flamanzi;Bucura-te, povatuitorul celor orbi;Bucura-te, bogatia saracilor;Bucura-te, toiagul cel tare al batranetilor;Bucura-te, cununa Bisericii;Bucura-te, parintele saracilor si bun daruitorule;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!

Condacul 3 :
Am auzit, Nicolae, de minunile tale si m-am spaimantat, ca de bucurie si de frica fiind cuprins, ce am a raspunde, nu ma pricep. Ci tu, cu rugaciunile tale cele treze, lumineaza-mi mintea ca sa cant lui Dumnezeu dimpreuna cu tine : Aliluia !

Icosul 3 :
Arhanghelii cu ingerii se minuneaza, parinte, de credinta ta cea tare catre Dumnezeu; apostolii cu proorocii se lauda cu tine; oamenii cei dreptcredinciosi spre tine au nadejde. Pentru aceasta si eu, desi sunt nevrednic, graiesc tie, Sfinte Nicolae :Bucura-te, cel ce impreuna-locuitor esti cu ingerii;Bucura-te, cel ce aduci intristare diavolilor;Bucura-te, cel ce esti slujiitor asemenea lui Grigorie Teologul in preotie;Bucura-te, cu Ioan Gura de Aur dimpreuna vorbitorule;Bucura-te, prietenul marelui Vasile;Bucura-te, ca dimpreuna cu dansii tai eresurile;Bucura-te, cel ce porti o credinta cu dansii;Bucura-te, ca faci minuni spre impacare;Bucura-te, ca tu cureti lumea de multimea zeilor;Bucura-te, cel ce ai vorbit mai dinainte despre cinstirea Nascatoarei de Dumnezeu in Biserica;Bucura-te, ca rusinand pe Arie inselatorul la sobor l-ai invins;Bucura-te, ca pe fecioarele acelea le-ai oprit de la impreunarea cea desfranata cu ajutorul tau;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 4 :
O, mare facatorule de minuni Nicolae, desi pe fecioarele acelea vrea tatal lor sa le dea, pentru saracie, la desfranare, tu, parinte, mai inainte apucind, aur din destul tatalui lor ai dat. Pentru aceea, nepricepind ei de unde se facea aceasta, minunandu-se, au cantat lui Dumnezeu cantarea : Aliluia !

Icosul 4 :
Ca sa arati a ta mare milostivire catre cei saraci, preafericite, batranului noaptea intru ascuns trei legaturi de galbeni de aur ai dat, izbavindu-l pe el si pe fetele lui de la caderea in pacat. Pentru aceea auzi de la toti :Bucura-te, vistieria milei lui Dumnezeu;Bucura-te, primirea mai inainte a cunostintei Lui;Bucura-te, datatorule al bunatataor lui Dumnezeu;Bucura-te, hrana si bucuria celor ce alearga catre tine;Bucura-te, paine de hrana neimputinata celor lipsiti;Bucura-te, bogatie de Dumnezeu daruita celor ce vietuiesc in lipsa pe pamant;Bucura-te, ridicarea grabnica a saracilor;Bucura-te, limpede cugetare celor necajiti;Bucura-te, ca esti bland ascultator celor neputinciosi;Bucura-te, dulceata a toata lumea;Bucura-te, mirele celor trei fete;Bucura-te, izbavitorul necazurilor mele cu rugaciunile tale;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 5 :
Catre biserica ta mergand oarecand Vasile, sarguindu-se sa-ti aduca dar, a fost rapit de agareni si l-au dat pe el ostasii lui Amira stapanului lor spre slujba; iar parintii lui, desi erau intristati, insa n-au incetat a indrepta catre tine rugaciuni si, trecind ziua praznicului tau, de catre seara, l-ai pus pe el inaintea lor si, vazand ei aceasta minune, cu tine cantare de bucurie lui Dumnezeu cantau: Aliluia!

Icosul 5 :
Mergand fiul lui Agricola sa dea un pahar lui Amira a stat inaintea lui cu frica; iar tu, parinte, rugat fiind de parintii lui l-ai izbavit pe el din mainile lui in acel ceas; pentru aceea cu dansii graim tie, Nicolae, ca unui bun pastor;Bucura-te, ierarhul Domnului;Bucura-te, luminata propovaduire a crestinatatii;Bucura-te, cel ce porti nume de biruinta;Bucura-te, starpirea patimilor celor neroditoare;Bucura-te, aducerea de roada a pomilor celor duhovnicesti;Bucura-te, indreptatorul dreptcredinciosilor;Bucura-te, pradarea paganatatii;Bucura-te, doctorul cel fara de plata;Bucura-te, ca in dar ai luat, in dar imparti tamaduiri;Bucura-te, al celor neputinciosi bun pastor;Bucura-te, cel ce izgonesti dintre noi pe slujitorii cei diavolesti;Bucura-te, desfatarea a toata lumea;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 6 :
Minunata s-a aratat nasterea ta, Nicolae, credincios fiind tu pe pamant, din vremea nasterii tale; ca ai supt numai din sanul cel drept si de la sanul maicii tale te-ai cunoscut facator de minuni; pentru aceea si acum cu tine cantam lui Dumnezeu: Aliluia !

Icosul 6 :
De impresurarile diavolesti izbaveste pe oameni, parinte, cu rugaciunile tale, cel ce cu raurile sudorilor tale ai stins multimea zeilor celor pagani; pentru accea si acum daruieste vindecari neputintelor noastre, ierarhe, ca sa te laudam pe tine zicand :Bucura-te, Nicolae;Bucura-te, facatorule de minuni;Bucura-te, ierarhe;Bucura-te, preacuvioase;Bucura-te, preafericite;Bucura-te, cel ce esti cu nume mare;Bucura-te, preamarite;Bucura-te, hranitorul postitorilor;Bucura-te, invatatoral infranarii;Bucura-te, indreptarea celor rataciti;Bucura-te, ca altceva nu stim sa graim fara numai : bucura-te;Bucura-te, ca prin tine ne indestulam de lumina;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 7 :
Avand vicleana cunostinta Arie a inceput a invata eresurile cele fara de Dumnezeu si a intrat in turma ta, ca un lup, vrand ca o fiara sa o apuce; dar tu, prealaudate, degrab alergand catre Stapanul, cu rugaciunile tale ai izgonit toata nebunia lui si ca pe o fiara cumplita l-ai surpat. Pentru aceea cu tine, Nicolae, cantam lui Dumnezeu, Celui ce ti-a dat tie aceasta putere : Aliluia !

Icosul 7 :
Mai inainte impotrivindu-te eresului lui Arie, cel de trei ori blestemat, ai rusinat a lui fara de Dumnezeu invatatura si ca pe al doilea Iuda surpandu-l l-ai lasat. Pentru aceea si noi graim tie neincetat :Bucura-te, intaistatatorule pe scaunul Mirelor;Bucura-te, mare ierarh al Lichiei;Bucura-te, cale neratacita a celor ce inoata pe mare;Bucura-te, timpan, care dai sunet de dumnezeiasca glasuire;Bucura-te, chimval bine rasunator;Bucura-te, trambita Sfantei Treimi;Bucura-te, ca ai stricat trambita eresurilor lui Arie;Bucura-te, zicea tie Constantin;Bucura-te, a grait tie Avlavie;Bucura-te, a adus tie tatal cu fetele;Bucura-te, au grait Agricola cu Vasile;Bucura-te, ca prin tine de mania potopului izbavindu-ne, pace cu Dumnezeu aflam;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 8 :
Minune dumnezeiasca te-ai aratat, fericite, celor ce alergau la biserica ta, de Dumnezeu purtatorule, de multe feluri de necazuri si navaliri izbavindu-i, parinte, pe cei ce dupa Dumnezeu, spre tine cu credinta si-au pus nadejdea, cantand : Aliluia !

Icosul 8 :
Ca cel ce ai indraznire catre Hristos, Nicolae, ca turma Lui pazesti de lupii cei vazuti si nevazuti si de catre cei ce scapa sub acoperamantul tau nu te intorci, si noua celor ce suntem invaluiti de ganduri si de lucruri viclene, da-ne mana de ajutor, parinte, ca sa te laudam pe tine zicand :Bucura-te, Nicolae prealaudate;Bucura-te, intarirea Mirelor;Bucura-te, podoaba Lichiei;Bucura-te, carmuitorule cel bun;Bucura-te, ca dimpreuna cu ingerii salti;Bucura-te, caci cu arhanghelii te veselesti;Bucura-te, ca fara materie cu heruvimii slujesti Facatorului;Bucura-te, ca pe Arie, diavolul cel intrupat, l-ai surpat;Bucura-te, cel ce daruiesti bun miros;Bucura-te, cel ce respingi mirosul cel rau;Bucura-te, albeala, care speli patimile;Bucura-te, roseala, care acoperi pacatele;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 9 :
Nu pricepem de unde vom incepe a-ti aduce lauda, parinte. Care cantare iti vom canta? Sau cu ce cununi te vom incununa ? Ca, de ne vom aduce aminte de voievozi, ne minunam; de Vasile, ne miram; despre fecioarele acelea, nu ne pricepem ce sa graim; de toti numai ne minunam si impreuna cu tine lui Dumnezeu, Celui ce ti-a dat tie cele preamarite, lauda Ii trimitem, cantand cantarea : Aliuia !

Icosul 9 :
Vazand Stapanul a toate neamul omenesc pierzandu-se cu eresul nebuniei lui Arie, pe tine te-a dat mustrator nebuniei lui. Dar tu, parinte, de la masa invataturii dumnezeiesti, ca pe un urat, l-ai lepadat; iar pe noi cu faramiturile Ortodoxiei ne miluiesti, ca sa cantam tie :Bucura-te, Nicolae, Israelul cel nou;Bucura-te, sabie ascutita, care tai nedumnezeirea;Bucura-te, intarirea credinciosilor;Bucura-te, omorarea celor fara de lege;Bucura-te, cel ce ai luat Duhul Sfant ca un porumb;Bucura-te, cel ce ineci duhurile cele viclene in marea cea de foc;Bucura-te, porumbelul Domnului;Bucura-te, cursa prinzatoare asupra celui viclean;Bucura-te, cel ce daruiesti celor legati slobozire;Bucura-te, ca ai legat eresurile cele fara de Dumnezeu;Bucura-te, ca deschizi gurile ortodocsilor;Bucura-te, ca legi gurile celor vicleni;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 10 :
Auzit-am pe Vasile acela graind si inaintea tuturor spunand minunile tale, pe care le-ai facut cu dinsul, parinte; si minunandu-ne, am preamarit puterea ta cea data tie de Dumnezeu; ca tu, ca un bun pastor, degrab alergi catre cei ce te roaga pe tine si pentru toti te rogi lui Dumnezeu si Stapanului cantand : Aliluia !

Icosul 10 :
Izbaveste-ne, parinte, cu rugaciunile tale, ca si pe Vasile acela. Auzi-ne, preacuvioase, cu auzul tau, precum ai auzit pe voievozii cei legati. Da-ne mana de ajutor, Nicolae, precum ai dat celor ce fusesera invaluiti in mare, ca sa graiesc tie acestea :Bucura-te, al doilea MoiseBucura-te, tabla duhovniceasci;Bucura-te, haina preotiei;Bucura-te, mai inainte aratatorul dreptatii;Bucura-te, intunecatorul nedreptatii;Bucura-te, de Dumnezeu incununate ierarhe;Bucura-te, cel ce ingradesti gurile celor hulitori de Dumnezeu;Bucura-te, lumina cea aprinsa cu dumnezeiasca vapaie;Bucura-te, ca ai stins vapaia cea diavoleasca;Bucura-te, aur de Dumnezeu lamurit;Bucura-te, ca ai afundat pe satana, ca plumbul in adanc;Bucura-te, margaritar mult-luminos;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 11 :
Tu esti pastorul cel bun, Nicolae, ca pe turma ta o povatuiesti catre pasunea cea duhovniceasca si din izvorul raiului o adapi pe ea. Pentru aceea impreuna cu tine cantam lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 11 :
Pom al raiului fiind, fericite, ca ai stalpari de rugaciuni neincetate catre Dumnezeu, da-ne noua sub umbra acelora totdeauna a ne umbri ca sa graim tie:Bucura-te, vietuitorule in locasul Celui Preainalt;Bucura-te, cel ce ai inecat pe fiii diavolesti;Bucura-te, pazitorul randuielii tale;Bucura-te, mitropolite;Bucura-te, ca ai rusinat basmul eresurilor lui Arie;Bucura-te, maica multimii popoarelor pamantesti;Bucura-te, rana multimii diavolilor;Bucura-te, parinte si invatatorule;Bucura-te, ca pe dascalul eresurilor l-ai rusinat;Bucura-te, cel ce ai cinstit caruntetile, infrumusetandu-le cu intelepciune duhovniceasca;Bucura-te, cel ce ai rusinat caruntelele lui Arie cele urate;Bucura-te, ca prin tine ne-am invatat a ne inchina Ziditorului in Treime;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 12 :
Inlelepciunea ta cea intru tot cinstita pe Arie cel ratacit l-a rusinat, si mintea ta a stricat multimea zeilor; mantuieste si sufletele noastre cele ratacite si ne invata a canta cu tine lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 12 :
Cu inima ne-am spaimantat, cu sufletul ne-am tulburat, cu limba nu pricepem ce sa graim, fara numai acestea :Bucura-te, cel ce esti mai mare intre preoti;Bucura-te, cel ce esti intaistatator pe scaunul Mirelor;Bucura-te, impreuna-sezatorule pe scaun cu apostolii;Bucura-te, cel ce esti lumina inalta;Bucura-te, cel ce ai surpat inaltariie gandurilor celor diavolesti ale lui Arie celui barfitor;Bucura-te, radacina dumnezeiescului pom;Bucura-te, ca ai taiat radacina eresurilor satanei;Bucura-te, pomul cel sadit de ingeri;Bucura-te, cel ce ai incuiat pe ingerul satanei intru adanc;Bucura-te, liman lin al celor invaluiti;Bucura-te, bun carmuitor al corabiei celei duhovnicesti;Bucura-te, ca prin tine ne invrednicim de viata cea fara de sfarsit;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

Condacul 13 :( acest condac se zice de trei ori )
O, preaminunate parinte Nicolae, plangem si alergam catre al tau sprijin, aducand tie acum aceasta putina rugaciune, ca sa ne izbavesti de chinul cel de veci cu rugaciunile tale, ierarhe prealaudate, si ne invredniceste vesnicei imparatii, ca dimpreuna cu tine sa cantam cantarea lui Dumnezeu : Aliluia !O, preaminunate parinte Nicolae, plangem si alergam catre al tau sprijin, aducand tie acum aceasta putina rugaciune, ca sa ne izbavesti de chinul cel de veci cu rugaciunile tale, ierarhe prealaudate, si ne invredniceste vesnicei imparatii, ca dimpreuna cu tine sa cantam cantarea lui Dumnezeu : Aliluia !O, preaminunate parinte Nicolae, plangem si alergam catre al tau sprijin, aducand tie acum aceasta putina rugaciune, ca sa ne izbavesti de chinul cel de veci cu rugaciunile tale, ierarhe prealaudate, si ne invredniceste vesnicei imparatii, ca dimpreuna cu tine sa cantam cantarea lui Dumnezeu : Aliluia !

Apoi se zice iarasi Icosul intai
Aratatu-te-ai in vis imparatului celui cinstitor de Dumnezeu si pentru moartea voievozdor acelora l-ai ingrozit pe el si degrab ascultand de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca sa-i libereze pe dansii. Pentru aceea ei au fost cuprinsi de bucurie si de frica, iar eu cu dansii graiesc tie, Sfinte Nicolae :Bucura-te, capul cel sfintit;Bucura-te, cel ce ai sfaramat capul cel diavolesc cu rugaciunile tale;Bucura-te, slujitorule al Imparatului tuturor;Bucura-te, ajutatorul celor credinciosi;Bucura-te, intarirea Ortodoxiei;Bucura-te, pierzatorul celor fara de lege;Bucura-te, cel ce esti insuflat cu suflarea Duhului Sfant;Bucura-te, cel ce ai pierdut viforul multimii zeilor;Bucura-te, cel ce esti dimpreuna vorbitor cu ingerii;Bucura-te, izgonitorul demonilor;Bucura-te, graiule al dumnezeiestilor cuvinte;Bucura-te, cel ce ai astupat gurile ereticilor;Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni !

si Condacul intai
Cel ce versi mir de mult pret la toata lumea si mie celui nevrednic si mai mult decat toti pacatos, daruieste-mi ca sa-ti aduc tie cantare, Parinte Nicolae. Tu, ca cel ce ai indraznire catre Dumnezeu, slobozeste-ma din toate necazurile ca sa cant tie : bucura-te, Sfante Ierarhe Nicolae, mare facator de minuni!

Dupa aceea se citeste aceasta
RUGACIUNE
O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noim, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca. Amin.

Sf. Nicolae - Cantari

TROPARÎndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

CONDACULIn Mira Lichiei, Sfinte, sfintitor te-ai aratat: ca Evanghelia lui Hristos, Cuvioase, plinind-o, ti-ai pus sufletul tau pentru poporul tau; mantuit-ai pe cei nevinovati din moarte. Pentru aceasta te-ai sfintit, ca un mare slujitor tainic al harului lui Dumnezeu.

Sf. Nicolae - Moaste

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni.
Toate acestea s-au făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi; pentru că a zis oarecînd către Sfîntul Prooroc Ieremia: "De va sta Moise şi Samuil înaintea feţei Mele, rugîndu-se pentru poporul cel ce Mă urăşte, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dînşii de la faţa Mea, la moarte, la sabie, la foamete şi la robie".
Cu o dreaptă mînie ca aceasta a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe părţi greceşti de la răsărit, între care a fost şi Lichia, cu cetatea ce se numeşte Mira; prin aceasta a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numeşte Bari, şi care este în Italia. Astfel, moaştele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfînt suflet petrece întru cetele cereşti cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pămînt cu cinstire sub obroc. Şi ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca şi Apusul, să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu.
Aducerea acestor sfinte moaşte s-a făcut într-acest fel: "Unui preot care locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit şi cucernic, i s-a arătat înainte Sfîntul Nicolae, zicîndu-i: "Mergi şi spune poporului acestuia şi la tot soborul bisericesc ca, ducîndu-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaştele mele şi, aducîndu-le aici, să le pună în această cetate a Varului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; aşa voind Domnul Dumnezeul meu".
Preotul, sculîndu-se după vedenia aceasta, a mers în biserică şi a spus clerului bisericii şi la tot poporul arătarea Sfîntului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicînd: "Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră". Deci, degrabă au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni vestiţi şi temători de Dumnezeu, dîndu-le lor din sfinţita rînduială cîteva feţe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaşte ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gîndit, ca nu în loc de cîştigarea cea dorită a moaştelor celor făcătoare de minuni, să li se întîmple lor ceva împotrivă. Deci, luînd asemănare neguţătorească, ca şi cum ar face ei o neguţătorie şi ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întîi la Antichia unde, vînzîndu-şi grîul după obiceiul neguţătoresc, au cumpărat alte lucruri.
Apoi, auzind de la alţi negustori veneţieni, care veniseră mai înainte din alte părţi, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit, ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei şi au stat la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd cu dinadinsul de biserica sfîntului şi despre moaştele lui, şi-au luat armele, temîndu-se ca nu cumva să-i oprească pe dînşii cineva, şi au mers la biserică. Acolo, aflînd patru monahi, i-au întrebat pe dînşii: "Unde se află moaştele Sfîntului Nicolae, că voim - ziceau dînşii - să ne închinăm lor". Iar monahii le-au arătat lor mormîntul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pămînt, moaştele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos.
Deci, varenii, dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului; iar cînd au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorîse din cinstitele lui moaşte. Apoi, mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaştele sfîntului, luîndu-le cu bucurie pe braţele lor preoţii, le-au dus la corăbiile lor şi le-au pus cu cinste într-una din ele. Luînd ei sfintele moaşte, s-au dus cu dînşii şi doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lîngă biserică. Cu o bună neguţătorie ca aceasta şi cu cîştigul cel fără de preţ, varenii, depărtîndu-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună şi fericită călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei.
Poporul cel din Bari, înştiinţîndu-se de venirea la dînşii a cinstitelor moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Nicolae, îndată a ieşit întru întîmpinarea sfintelor moaşte împreună cu episcopii, cu preoţii, cu monahii şi cu tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, şi mulţimea a tot poporul, de la mic pînă la mare, cu făclii şi cu tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi săvîrşind cîntări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Apoi, luînd cu bucurie şi cu cinste acea nepreţuită şi duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Şi se făceau multe minuni la moaştele cele tămăduitoare. Pentru că şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingîndu-se de moaştele sfîntului. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă.
După aceasta, Sfîntul Nicolae, arhiereul lui Hristos, arătîndu-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: "Am venit cu bunăvoia lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al noulea din zi şi, într-acelaşi ceas, am dat din darul Dumnezeului, tămăduire la unsprezece oameni". Această arătare a sfîntului, monahul acela a spus-o la toţi, spre mărirea plăcutului său. După aceea, în toate zilele, sfintele lui moaşte n-au încetat a da cu minune tămăduire şi se dau pînă acum, celor ce aleargă la dînsul cu credinţă. Deci, cetăţenii Varului, văzînd darul cel făcător de minuni al moaştelor Sfîntului părinte Nicolae, curgînd dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare şi frumoasă şi au înfrumuseţat-o cu tot felul de podoabe scumpe.
După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei la Var, adunînd clerici din cetăţile şi ţările cele dimprejur ale arhiepiscopiei şi episcopiei, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaşte ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeaşi zi în care mai înainte le aduseseră în Var, de la Mira Lichiei şi le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, avînd în ea oarecare sfinte moaşte, pentru închinăciunea celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a aşezat, praznicul aducerii cinstitelor moaşte ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, să se prăznuiască în toţi anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amîndouă aduceri; adică pe cea din Mira la Var şi pe cea din biserica Mergătorului Înainte, în biserica cea nouă pe care varenii au zidit-o din piatră, în numele Sfîntului Nicolae.
Nu numai într-acea cetate a Apusului, ci şi în cetăţile şi laturile Rusiei, în aceeaşi vreme s-a luat obiceiul de a se prăznui această aducere, cu bună credinţă şi cu bună cucernicie din dragostea cea către Sfîntul Nicolae, făcătorul de minuni; deoarece şi Rusia cea din nou luminată atunci, s-a învrednicit de multe minuni ale Sfîntului Nicolae. După ce au trecut cîţiva ani, după buna voire a Sfîntului Nicolae - precum s-a arătat în vedenia unui oarecare monah -, i-a poruncit şi a pus sub Sfîntă Masă în altar, cinstitele lui moaşte, care izvorăsc totdeauna mir; precum se vede şi acum acolo, că se dă spre tămăduirea tuturor bolilor şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfîntul Său, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Invierea Domnului

Invierea Domnului

Anunt

Acest blog este administrat, intretinut si actualizat in mod gratuit de Constantin Acheaua ,cu indrumarea preotului paroh (1999-2011) Pr.Dr. Penea Gheorghe Cristian.


Documentare:
-Arhiva Bisericii Sf. Nicolae Berceni - Ilfov
-Indrumari si recomandari ale preotului paroh (1999-2011) Pr.Dr. Penea Gheorghe Cristian


Editare text:
-Constantin Acheaua cu indrumarea preotului paroh(1999-2011)Pr. Dr. Penea Gheorghe Cristian


Fotografii:
-Constantin Acheaua



Biserica Sf. Nicolae Berceni

ARHIEPISCOPIA BUCURESTILOR
Protopopiatul - Ilfov Sud
PAROHIA BERCENI
Comuna Berceni Judet Ilfov


Pr. Dr. Penea Gheorghe Cristian: initiatorul acestui blog si Paroh intre anii 1999 - 2011

Pr. Dr. Caloian Dan ,
Pr. Manu Nicolae ; Paroh din anul 2011 pana in prezent.

Hram: Sfantul Ierarh Nicolae


La Slujba

La  Slujba

Felicitari de Paste

Felicitari Valentine's Day

Albume Foto Valentine's Day

Felicitari 8 Martie

Felicitari 1 Iunie

Felicitari Halloween

Felicitari Craciun

Felicitari Anul Nou

Felicitari Craciun

Craciun Fericit !

Craciun  Fericit !

Postări populare

HRISTOS A INVIAT !