Acest cuvios părinte, Eftimie cel Mare, a trăit pe vremea împăratului Graţian.
S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi
neroditor, ca şi sfântul Ioan Botezătorul. Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau
oameni cucernici. Numele şi l-a primit potrivit cu făgăduinţa de sus, căci pe
când părinţii lui se rugau să aibă fii, glas de sus a venit spunându-le să se
bucure şi să fie cu voie bună (iar numele Eftimie pe elineşte înseamnă voie
bună).
După moartea tatălui său, a fost dus de maica lui
la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, şi acesta l-a rânduit în ceata
clericilor. Având aplecare către învăţăturile cele sfinte şi întrecând în
nevoinţe şi în săvârşirea faptelor bune pe toţi cei deopotrivă cu el, a fost
silit să se hirotonisească preot şi să primească purtarea de grijă a sfintelor
mănăstiri şi schituri. Când a ajuns în vârsta de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim
şi s-a sălăşluit într-una din peşterile din munte, împreună cu cuviosul Teoctist
(prăznuit la 3 septembrie).
Aci a izbăvit pe mulţi din boli grele. Se zice că şi el a hrănit, cu puţine
pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Şi
pe multe femei, care nu năşteau le-a făcut roditoare, cu ruga lui, aşa cum şi
el, cu puterea lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese
stearpă.
Ca şi Ilie a deschis porţile cerului şi a
tămăduit pământul de nerodire. Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui cuvios
a vădit-o şi stâlpul de foc, care se pogora din cer, când cuviosul slujea, şi
sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toţi cei din jurul
lui. El vedea cu mintea şi gândurile celor ce se apropiau de Sfânta
Cuminecătură, cunoscând pe cel ce venea cu cugetul curat şi pe cel ce era
întinat, iar acesta era semnul curăţiei celei mai desăvârşite. Acest fericit
ajungând la nouăzeci şi şapte de ani s-a mutat către Domnul, în zilele
împăratului Leon cel Mare.
Era cuvios la chip; la fire fără de răutate, alb
la faţă, vioi la trup, dar stăpânit, cărunt la păr şi avea barbă lungă până la
brâu. Se mai spune despre el că, la moartea unui călugăr care trecea drept om
înţelept şi înfrânat, dar care în fapt era cu totul altfel, fericitul a văzut un
înger trăgându-i sufletul din el cu o suliţă, şi a auzit şi glas care vădea
faptele ruşinoase cele ascunse ale monahului.
Aceşti trei sfinţi mucenici, de neamul lor dintr-o ţară de
la miazănoapte, fiind prinşi de barbarii închinători la idoli, au fost duşi la
stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a
osândit să piară prin îngheţare. Deci sfinţii au fost legaţi de nişte stâlpi,
înfipţi în apa unui râu. Şi era iarnă. Apa a îngheţat ajungând nemişcătoare ca
şi trupurile nemişcate ale sfinţilor. În acest chip şi-au sfârşit viaţa şi şi-au
dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu.
http://www.noutati-ortodoxe.ro