Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38 [27 Martie 2011]

Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere

     "Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere."

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

     Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost rânduită de Biserică la mijlocul Postului Mare pentru a întări duhovniceşte pe credincioşi în urcuşul lor spiritual spre Înviere. Atât textul Evangheliei, cât şi însuşi faptul că în această duminică cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce, ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea noastră.

     Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze. Aşadar, lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii pentru a fi creştin şi a dobândi mântuirea.

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi
Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească?
      Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.



Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape
     Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: "Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui." Dacă dorim să ne mântuim pe noi înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu. De ce? Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos sau cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul său egoism şi narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de preocupaţi numai de noi înşine, de propria noastră persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră. Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul devine o închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea sufletului spre alt mod de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Ca atare, măsura libertăţii noastre este, de fapt, măsura capacităţii noastre de-a iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite pentru ei.

Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umane
     A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea Crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în Sfânta Scriptură.

     În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă, o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare "să-şi ia crucea sa", aceasta este o chemare: "Ia, acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!". Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu-Doctorul, vrea să intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta Crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt, necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Oamenii care trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu mai rămân complet indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea, Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm Crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea drum spre Înviere.
     Un alt înţeles duhovnicesc adânc al Crucii este "răstignirea" noastră permanentă între idealul propus şi rezultatul obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu egoismul din noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când zice: "Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Romani 7, 19). Aceasta este crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea omenească înclinată spre păcat. Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt, dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel când zice: "Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte" (Filipeni 4, 13).
      În concluzie, asumarea Crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, "răstignirile" noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut, pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre.

Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă
     Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dăruieşte sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu El, Cel Răstignit şi Înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când crucea suferinţei este purtată cu credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult, ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru.

     Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa, s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale Sfinţilor din ceruri.

Jertfa Crucii şi slava Învierii
     Evanghelia ne arată, de fapt, că centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel Răstignit şi Înviat, iar prezenţa iubirii Lui milostive în viaţa noastră ne ridică din păcat şi boală şi ne vindecă. În această Duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, pentru a cultiva iubirea milostivă şi smerită care ne pregăteşte să primim bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte despre faptul că "sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere".

     Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce "văd Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere" sunt Apostolii Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava Împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe muntele Taborului, cei trei Apostoli, Iacob, Petru şi Ioan, văd pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită. Aceasta înseamnă pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, este "dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (cf. Romani 14, 17).
     Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte, în acelaşi timp, de purtarea sau asumarea Crucii şi de pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau de puterea Învierii. Astfel, Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă Crucea sa personală urmând lui Hristos merge spre Înviere. Lumina harului Împărăţiei lui Dumnezeu pătrunde tainic în sufletul omului credincios şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care tainic participă la suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale.

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească
     Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în ea taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea Crucii nu este nicidecum o autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o lepădare de iubirea de sine îngustă, pentru o unire cu Hristos Cel nelimitat şi veşnic. Ne lepădăm de egoismul din noi înşine şi ne umplem de iubirea milostivă, smerită şi sfântă a lui Hristos. De aceea, în timpul Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne eliberăm de patimi egoiste sau posesive şi ne îmbogăţim cu iubire jertfelnică şi darnică. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor Paşti, să fie închinată cinstirii Sfintei Cruci.

     În mijlocul Raiului se afla Pomul vieţii, dar Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit, nu au ascultat de Dumnezeu şi nu s-au pocăit cu smerenie. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin iubire milostivă sau iertarea greşelilor celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, lăcomiei şi slavei deşarte, iar, prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din Împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul Raiului se afla Pomul Vieţii pe care l-au pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care "a venit bucurie la toată lumea" – cum se spune în slujbele noastre liturgice.
     Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, dar această serbare a Crucii în Duminica a III-a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, de înfrânare de la gânduri, cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte bune sau prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă şi mare în timpul postului avem împărtăşirea mai deasă cu Sfânta Euharistie, care cuprinde în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos.

Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui Hristos
      Sinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că această Duminică a Sfintei Cruci este o încurajare, o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din post, văzând şi venerând Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce, zicem: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim".

      Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât moartea. Cu alte cuvinte, ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos.
      În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea armata victorioasă, împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos, semnul biruinţei Lui asupra păcatului şi asupra morţii, este arătat în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere.
      Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea Postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

http://www.ziarullumina.ro

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama)[20 Martie2011]

Iertarea păcatelor - începutul vindecării de boli

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama) [20 Martie2011]

Marcu 2, 1-12.

     "În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Şi neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul, Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată."
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

     Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

     Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.
     Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile unde se află astăzi Schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El este teologul luminii necreate şi neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând că sfinţii pot pregusta şi vedea duhovniceşte această lumină sau slavă încă din viaţa pământească, dacă Dumnezeu voieşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).
     Biserica a rânduit ca în această a doua duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama, pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită cu solemnitate în "Duminica Ortodoxiei", este credinţa prin care dobândim lumina neapusă şi viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfinţii, profeţii Împărăţiei luminii necreate
      Deci, Duminica a II-a din Postul Mare este şi duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi şi luminează sufletul şi trupul omului unit cu Dumnezeu prin rugăciune. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi sau drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.
     Sfinţii se luminează prin prezenţa în ei a lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), adică prin lucrarea harului Duhului Sfânt. Cei care mărturisesc dreapta credinţă se roagă neîncetat, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina harului necreat despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi al experienţei Sfinţilor.
     În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei lui Dumnezeu, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Preasfintei Treimi.
     Acum, în viaţa noastră pământească, supusă stricăciunii şi întunericului spiritual din cauza păcatului, nu vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu, prin harul Său, este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor smeriţi şi mult rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii lor pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina şi slava Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei (cf. Apocalipsa 21, 1-3 şi 23).

Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin
     Prin rugăciune, post şi pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se pot apropia de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt duhovniceşte cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult şi cu smerenie dobândeşte prin harul Sfântului Duh faţă luminoasă şi inimă curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. De aceea, timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de auto-înfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire de păcate şi patimi, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă de timp adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că am fost botezaţi şi că lacrimile pocăinţei sunt înnoirea Botezului, care se numeşte şi "Luminare", după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite, săvârşită foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu hrănim trupul cu produse de origine animală, ci numai cu produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare măsură, rezultatul fotosintezei, al asimilării luminii de la soare, care devine acum simbol sau veşmânt al luminii harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit de Dumnezeu oamenilor, pentru a hrăni şi lumina sufletul lor, ca arvună a slavei şi bucuriei veşnice din Împărăţia Sa.

Harul iertării vindecă sufletul de păcat şi pregăteşte vindecarea trupului de boli
     Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!", iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: "Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, decât numai Unul, Dumnezeu?" Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: "Iertate îţi sunt păcatele tale", pentru a arăta că El este nu numai om, ci El este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Iar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: "Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!"

Boala, o urmare a păcatului sau o pedagogie divină
     Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre", cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul, după propria noastră voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie divină ca el să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: "Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui nu au păcătuit, spune Mântuitorul, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, considerând că orice boală este urmarea păcatului sau pedeapsă pentru păcate. Adesea, boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, dimpreună cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului, cum este cazul slăbănogului din Evanghelia de azi.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave
      Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul, Duhovnicul şi Păstorul de suflete, păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane aflate în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: "Îţi sunt iertate păcatele", nu spune care păcate, când, unde şi de ce au fost săvârşite. Aflăm doar că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe omul bolnav de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un prezent nou, un nou început în viaţa sa. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, ci El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană în comunitate.
     Relaţia de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc, pe care o vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din Duminica a II-a din Postul Mare, ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din boala păcatului, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, cauzată de păcatele pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi înşine şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel Sfânt şi Atotştiutor.

Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune
      Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.
     Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: "Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!" Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai credinţa noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.
     Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, fiecare dintre noi trebuie să se roage nu numai pentru sănătatea sa, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la casa în care Se află Hristos, la Biserica Sa, pe cei păcătoşi şi bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de iertarea păcatelor şi de vindecarea de boli!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc
     În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat "fiule", ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus "fiule". Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus "fiule", după cum   i-a spus femeii bolnave care avea scurgere de sânge sau hemoragie de ani mulţi: "îndrăzneşte, fiică" (Luca 8, 48). Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică, aceasta înseamnă că a văzut tainic şi a recunoscut public credinţa acelei persoane. Deci, prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Hristos-Duhovnicul şi Doctorul ne arată că a citit în sufletul acestuia multa lui credinţă smerită şi marea lui dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată ca unui fiu iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-i păcatele şi vindecându-l de boală.
     Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, mai ales după ce a trecut prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul credincios, căruia Dumnezeu i-a iertat păcatele, devine un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!

Îndemn la fapte de milostenie
     Prin urmare, Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă ca, pe lângă rugăciune, post, pocăinţă şi spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi şi pe toţi care au nevoie de ajutorul nostru. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelia Duminicii a II-a din Postul Mare simbolizează acum şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate, părinţii, fraţii, prietenii, vecinii sau colegii care ajută pe cei bolnavi.
     Să ne ajute Hristos Domnul să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin!

http://www.ziarullumina.ro

Duminica dreptei credinţe [13 Martie 2011]

Duminica dreptei credinţe  [13 Martie 2011]

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

     Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să începem urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, în care ne străduim, fiecare după putere, să-L însoţim pe Mântuitorul Hristos pe drumul Crucii pentru a muri şi a învia împreună cu El, adică pentru a muri faţă de păcat şi a învia pentru sfinţenie şi fapte bune. Toată viaţa noastră creştină este, de fapt, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos Domnul, un efort continuu de a împlini făgăduinţa făcută la Botezul nostru, şi anume că ne lepădăm de Satana şi de toate lucrările lui şi ne unim cu Hristos spre a-I sluji Lui, ca unui Domn şi Împărat, pentru a deveni asemenea Lui în smerenie şi milostivire. Posturile de peste an şi, cu deosebire, Postul cel Mare, al Sfintelor Paşti, sunt prilejuri deosebite în care ne întărim în credinţă şi sporim în iubire milostivă, pe de o parte prin lupta cu patimile egoiste, prin înfrânare de la mâncare şi băutură, de la plăcerile trupeşti şi de la toată fapta cea rea, iar pe de altă parte, prin rugăciune mai multă şi mai curată, prin împăcarea cu semenii noştri, prin înmulţirea binelui faţă de toţi oamenii şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

     Duminica de astăzi, numită Duminica Ortodoxiei, are pentru noi, creştinii ortodocşi, o semnificaţie aparte şi o istorie care urcă până în secolul al IX-lea, când Biserica a biruit erezia iconoclastă, care lupta împotriva Sfintelor Icoane.

Adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu

     După mai bine de o sută de ani de controverse şi de lupte împotriva Sfintelor Icoane, provocate de unii împăraţi bizantini, începând cu anul 726, cultul Sfintelor Icoane, al Sfintei Cruci şi al Sfintelor Moaşte a fost restabilit, cu autoritate, de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, iar apoi, cu solemnitate, de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a hotărât ca, în prima duminică din Postul Mare, să se sărbătorească biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sau abaterilor de la dreapta credinţă. Tot atunci, s-a stabilit ca această duminică să se numească Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptei credinţe în singurul Dumnezeu adevărat Care ne-a fost descoperit nouă în Iisus Hristos (cf. Ioan 17, 3). Prin urmare, Adevărul este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este Adevărul. În acest sens, Însuşi Mântuitorul a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Deci Adevărul nu este un concept abstract, o teorie sau un produs al raţiunii, ci o Persoană veşnic vie, Iisus Hristos, Care S-a făcut Om pentru a descoperi oamenilor adevărul mântuirii şi a le dărui viaţa veşnică, prin credinţa în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
     Sfinţii Părinţi de la Sinoadele ecumenice, inspiraţi de Duhul Sfânt, au apărat şi au definit adevărul credinţei mântuitoare privind unitatea de fiinţă sau deofiinţimea, egalitatea, distincţia şi conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; precum şi adevărul credinţei privind Taina Bisericii, a Sfântului Botez, a învierii morţilor şi a vieţii veşnice - aşa cum sunt mărturisite în Crezul ortodox, formulat de primele două Sinoade ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381).
     În lupta lor cu ereziile, care sunt abateri de la dreapta credinţă, Sfinţii Părinţi, adunaţi în Sinoade ecumenice, au definit şi adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, a pururea Fecioarei Maria, dar şi adevărul privind cinstirea Sfinţilor, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, deoarece adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu. De aceea, adevărul dogmelor de credinţă este mărturisit în viaţa liturgică a Bisericii, ca mister sau taină a mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu prin har, pentru a dobândi viaţa veşnică.

Sfintele Icoane, parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii

     Astfel, Ortodoxia este prin excelenţă mistică. Pentru noi, ortodocşii, taina credinţei nu este simplu obiect de speculaţie intelectuală, ci ea se trăieşte în stare de rugăciune, de închinare lui Dumnezeu şi de cinstire a Sfinţilor Lui în Sfânta Biserică. Întrucât credem în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ne închinăm Preasfintei Treimi, mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; preacinstim pe Maica Domnului ca fiind, în acelaşi timp, Mamă şi Fecioară; cinstim (venerăm) pe Sfinţii lui Dumnezeu şi Sfintele lor Icoane, precum cinstim Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, care nu sunt simplă materie, ci materie sfinţită sau purtătoare de har, aflându-se în legătură spirituală cu Hristos şi cu Sfinţii Lui. Cinstim şi Sfintele Moaşte ale Sfinţilor, întrucât acestea sunt arvuna învierii trupului şi a transfigurării sau înnoirii universului actual în cer nou şi pământ nou, la venirea întru slavă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 21).
      Însă Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos. După cum ştim, în limba greacă "orthodox" înseamnă atât "dreptcredincios", cât şi "dreptmăritor". Ortodox este deci cel care-L preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu prin mărturisirea dreptei credinţe, dar şi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii şi prin trăirea dreaptă şi faptele bune săvârşite după poruncile Lui.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

     Aşa cum am spus, în Duminica Ortodoxiei prăznuim biruinţa dreptei credinţe asupra ereziilor care au pus la încercare viaţa credincioşilor din primul mileniu al Bisericii creştine. În acele vremuri, mulţi ierarhi, monahi şi preoţi, ca şi foarte mulţi credincioşi au suferit nenumărate persecuţii, bătăi, închisori, exiluri şi chiar moartea pentru curajul de a cinsti şi apăra Sfintele Icoane.
     Slujbele Vecerniei şi Utreniei din Duminica Ortodoxiei sunt alcătuite din cântări referitoare la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care, aşa cum au arătat Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, este prototipul şi justificarea tuturor Sfintelor Icoane. Prin urmare, Sfintele Icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu. De aceea, nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales Sfintelor Icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că Sfânta Icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră sau sfântă şi o prezenţă harică a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă Sfinţilor reprezentaţi pe Sfintele Icoane.
     În Ortodoxie însă, nu numai lăcaşul bisericii este împodobit cu Sfinte Icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic biserica de acasă, unde ar trebui să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane este mai intimă şi mai profundă. Făcută cu smerenie şi concentrare deplină, rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane ne aprinde inima de dragoste şi evlavie faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţi, care ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

     Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul "fiinţă vie" (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este "suflet viu", adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.
     Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.

Biserica îndeamnă pe cei ce au bunuri materiale să ofere din ele celor ce au nevoie

     Cele mai multe suferinţe în lumea de astăzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive şi mărinimoase dintre oameni şi din lipsa de întrajutorare. Mulţi oameni se simt singuri, părăsiţi, descurajaţi, neînţeleşi; îşi caută scăpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteşte şi trupeşte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinţii Părinţii o numesc "spital duhovnicesc". În Biserică, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu ceilalţi credincioşi, oamenii trăiesc intens viaţa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apărat, cultivat şi sfinţit. Desigur, astăzi, multe suferinţe vin şi din starea de sărăcie materială, care se adânceşte mereu în ţara noastră şi în lume, pentru că a crescut lăcomia celor ce vor să se îmbogăţească rapid şi cu orice preţ. Din acest motiv, Biserica încearcă să organizeze o asistenţă social-caritabilă cât mai extinsă, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale să ofere celor care au mai puţin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuţia credincioşilor săi, în primul rând, dar şi prin alte contribuţii, Biserica noastră a dezvoltat până acum numeroase programe de asistenţă socială, filantropică sau caritabilă, ca de pildă: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi ş.a.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

     Tocmai pentru a continua aceste programe şi pentru iniţierea altora noi a devenit deja o tradiţie ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din ţară, iar începând cu anul acesta, 2011, şi în parohiile ortodoxe din diaspora românească, o colectă pentru Fondul Central Misionar al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vă îndemnăm să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, arătând astfel solidaritatea cu cei mai lipsiţi semeni ai noştri. Să nu uităm niciodată că în chipul omului flămând, al celui gol, al celui bolnav, al celui din închisoare, al celui trist şi suferind vine tainic, spre noi, Hristos Însuşi. Prin urmare, tot binele, spiritual sau material, pe care-l facem semenilor noştri, îl facem lui Hristos Însuşi, Care ne va binecuvânta cu darurile Sale aici, pe pământ, şi la Judecata de Apoi (cf. Matei 25). Întrucât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne asigură că "mai fericit este a da decât a lua" (Fapte 20, 35), nimeni nu va sărăci pentru că a ajutat pe cei aflaţi în nevoi, ci orice om sărăceşte cu adevărat numai când devine suflet mic şi rece, deoarece împiedică lucrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în lume şi uită porunca Mântuitorului: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 36).
     Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate, să petreceţi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungeţi cu pace, sănătate şi bucurie la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
şi Locţiitor de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
† Nicolae , Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor
† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale
† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului
† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului
† Eftimie, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Timotei, Arhiepiscopul Aradului
† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi
† Justinian , Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului
† Ioan Arhiepiscop onorific, Episcopul Covasnei şi Harghitei
† Corneliu , Episcopul Huşilor
† Lucian, Episcopul Caransebeşului
† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei
† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei
† Vincenţiu , Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† Ambrozie, Episcopul Giurgiului
† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
† Visarion , Episcopul Tulcii
† Petroniu, Episcopul Sălajului
† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei
† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Dacia Felix
† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei
† Siluan , Episcopul Ortodox Român al Italiei
† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
† Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal
† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal
† Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† Andrei Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† Irineu Bistriţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului
† Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului
† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi
† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului


http://www.ziarullumina.ro

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21 [6 Martie 2011]

Postul - ofrandă a iubirii omului faţă de Dumnezeu
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21 [6 Martie 2011]

"Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta."

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

     Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paşti în care intrăm acum. Duminica aceasta are o importanţă majoră, deoarece îndată după ea începe o perioadă lungă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere.

Iertarea semenilor luminează sufletul omului pentru comuniunea cu Dumnezeu

     Evanghelia acestei zile este adâncă în înţelesurile ei, deşi cuvintele ei sunt simple şi puţine. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun al perioadei de post. Ne iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Prin aceasta, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. De aceea, la Vecernia din Duminica aceasta cerem să fim iertaţi de către toţi şi iertăm pe toţi. Iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă este mai mult decât o faptă rea pe care a săvârşit-o la un moment dat, când a supărat pe cei din jur.
     Cât priveşte postul, Evanghelia ne arată că trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: "Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie."
     Deci, nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1). Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredinţăm Lui, pentru că El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa omului în trup se menţine din darurile lui Dumnezeu create pentru om: aerul, apa, lumina şi roadele pământului, în timp ce viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă şi smerită a lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine ale Bisericii.
     Mântuitorul spune: "Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie", adică El vede tainic cum omul credincios care posteşte şi se roagă iubeşte mai mult pe Dumnezeu-Dăruitorul decât darurile Sale. Postul este, aşadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după puterea fiecăruia. Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel netrecător şi nelimitat, Izvorul bucuriei veşnice. Prin urmare, postul susţine rugăciunea omului credincios care face din relaţia sau legătura sa cu Dumnezeu centrul, lumina şi hrana sufletului său. Prin urmare, cine posteşte şi nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet, ci rămâne doar la nivel de exerciţiu biologic şi psihologic, motivat igienic sau estetic. De fapt, postul nu este numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi de la orice păcat (gând, cuvânt sau faptă lipsite de iubire de Dumnezeu şi de aproapele).

Smerenia şi bucuria, semnele postului adevărat

     Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau compătimiţi şi admiraţi, în acelaşi timp, pentru asprimea şi lungimea postului. În timpul Mântuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu faţa posomorâtă sau întunecată ori îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor că postesc, căutau de fapt laudă de la oameni. Însă, Mântuitorul spune: "tu când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti". A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta că trăieşti viaţa ca binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia printr-o înfăţişare posomorâtă sau întunecată (smolită). În acest context, smoala şi cenuşa sugerau postul sau pocăinţa, dar şi camuflau dorinţa de-a fi observat şi lăudat ca fiind evlavios. Aşadar, postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.
     În Evanghelia acestei Duminici se arată, de fapt, motivaţia postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase şi băuturile rafinate. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia de cele materiale la dorinţa de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător. Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pământeşti, pentru a se uni, prin rugăciune şi împărtăşire euharistică mai deasă, cu Dumnezeu Cel Milostiv, Izvorul vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor. În acest sens, Mântuitorul ne îndeamnă: "Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică", adică unde lucrurile îşi pierd valoarea, şi "unde furii le sapă şi le fură", adică unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbător şi imprevizibil. Vedem cum, prin învăţătura Sa, Mântuitorul Iisus Hristos cheamă oamenii la o mutaţie, adică la o ridicare a lor din planul vieţii pământeşti în planul vieţii cereşti sau duhovniceşti, zicând: "Adunaţi-vă comori în ceruri", adică sfinţenie, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Romani 14, 17), iar ca o concluzie, adaugă: "unde este comoara ta, acolo este şi inima ta". Când Hristos Domnul afirmă o legătură între comoară şi inimă, El, de fapt, îndeamnă pe oameni să iubească mai întâi şi mai mult darurile duhovniceşti ale vieţii veşnice decât bunurile materiale trecătoare. E vorba aici de comori spirituale care nu se schimbă, nu se devalorizează şi nu se pierd niciodată, ci rămân veşnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt sau roadele harului din sufletul omului (cf. Galateni 5, 20-23). Aceste comori duhovniceşti trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti, ca lumini pentru suflet sau bucurii ale inimii.
      Dacă inima omului se leagă excesiv de bunuri pământeşti, limitate şi trecătoare, atunci ea rămâne sclavă a comorilor pământeşti. În schimb, o comoară cerească, spirituală, creşte mereu în valoare pe măsura creşterii iubirii omului faţă de Dumnezeu Cel nemărginit şi netrecător. Astfel, inima sau sufletul omului se împărtăşeşte şi se îmbogăţeşte din iubirea infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Ajuns la această stare, sufletul omului nu mai iubeşte în mod pătimaş şi definitiv lucrurile materiale limitate şi trecătoare, ci caută şi iubeşte lumina, harul şi bucuria veşnică a Preasfintei Treimi cea nelimitată şi netrecătoare.

Postul, timpul nevoinţelor duhovniceşti pentru a spori comorile din "traista" sufletului

     Într-un limbaj poetic sau metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în "traista" sufletului, întrucât în această lume omul este călător sau pelerin spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru nemuritor
     Prin post, rugăciune, priveghere, nevoinţă, pocăinţă, milostenie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine? Adunăm harul sau prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu Cel Veşnic în sufletul nostru. Adunăm lumina iubirii Lui în inima noastră. Ca atare, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu sfinţii lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în suflet pe pământ, atâta lumină poartă sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăţiei cerurilor. Astfel, sufletul omului credincios se va înălţa şi va creşte în lumina iubirii lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, fiind ajutat de lumina pe care o are deja în sufletul său ca o arvună a slavei Învierii lui Hristos. De aceea, Mântuitorul spune: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Când adunăm în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, mai întâi lumina învierii sufletului din moartea păcatului şi apoi lumina slăvitului praznic al Paştilor. În timpul Postului Sfintelor Paşti, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupeşte, dar ne întărim duhovniceşte. Cu alte cuvinte, reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală prin rugăciune, citire de cărţi sfinte, convorbiri duhovniceşti, spovedanie şi împărtăşire mai deasă. În timpul Postului Sfintelor Paşti, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au fost ei înşişi mari postitori şi înţelepţi păstori de suflete pe calea mântuirii. Iar această postire a tuturor ortodocşilor creştini, cler şi popor, este totodată o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul Iisus Hristos în pustie, pentru a ne arăta că nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele şi cu patimile întunecate fără a dobândi mai întâi lumina harului divin prin rugăciune şi post.

Adam a fost izgonit din Rai pentru că nu a postit

      Există o adâncă legătură spirituală între postul Mântuitorului Iisus Hristos în pustie timp de 40 de zile, pe de o parte, şi izgonirea lui Adam din Rai, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paşti se referă în acelaşi timp la greşeala lui Adam celui dintâi şi la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, Duminica aceasta care precede începutul Postului Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.
      De ce a fost izgonit Adam din Rai? Răspunsul este simplu: pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adică nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe. De atunci şi până astăzi, omul păcătos are tendinţa de a se scuza pe sine acuzând pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă (regret sau căinţă pentru păcatul săvârşit şi cerere de iertare).

Hristos - Noul Adam ne învaţă să luptăm cu ispitele

      Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos învăţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte, pentru a birui păcatul ca mod de existenţă egoistă şi arogantă. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, şi anume lăcomia după bunurile materiale, pofta de stăpânire a lumii acesteia şi iluzia slavei deşarte, adică supraevaluarea de sine a omului. În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El, deoarece omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Ascultarea lui Hristos - Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

      Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos S-a lăsat să fie răstignit în ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să mântuiască pe Adam cel căzut, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii Raiului, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, săvârşind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei şi al nepocăinţei (nerecunoaşterii greşelii comise). Iar firea lui cea înclinată spre păcat a fost moştenită de întreg neamul omenesc.
      Prin urmare, înţelegem că, mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plângând propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor. Iar această iertare înseamnă, de fapt, eliberarea de un trecut apăsător şi întunecat, pentru a trăi o viaţă nouă în bucuria şi lumina prezenţei lui Hristos ca arvună a Învierii, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

http://www.ziarullumina.ro

Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi) Matei 25, 31-46 [27 Februarie 2011]

     "Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând:     
     Doamne, când te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică."

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

     În această duminică, a treia de la începutul perioadei Triodului, Sfânta Evanghelie ne arată cât de importantă sau preţioasă este iubirea milostivă arătată oamenilor aflaţi în nevoi, întrucât fără iubire milostivă nimeni nu se poate mântui.
Judecata universală este completă, definitivă şi înfricoşătoare

     Judecata omului imediat după moartea acestuia este o judecată incompletă şi provizorie, deoarece se aşteaptă să fie evaluate şi urmările faptelor sale bune sau rele până la sfârşitul lumii. De aceea, numai Judecata de Apoi sau Judecata finală şi universală este completă şi definitivă. Judecata universală este înfricoşătoare prin contextul, forma şi conţinutul ei. Mai întâi, este înfricoşătoare prin tulburările din univers care o preced: "Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui" (Matei 24, 29). În al doilea rând, este înfricoşătoare prin forma ei, adică prin solemnitatea şi universalitatea ei, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos vine în slavă şi cu putere multă, împreună cu sfinţii îngeri ca să judece toate neamurile, adică toate generaţiile şi toate popoarele. În al treilea rând, această judecată este înfricoşătoare şi prin conţinutul ei neprevăzut pe care-l descoperă. Nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aştepta să afle că în oamenii flămânzi şi însetaţi, în oamenii străini şi săraci (goi), în oamenii bolnavi şi în oamenii întemniţaţi era tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dar Judecata universală este înfricoşătoare şi pentru că ea descoperă contrastul între smerenia lui Dumnezeu-Omul în istorie, care respectă libertatea omului, pe de o parte, şi slava dreptăţii Sale la sfârşitul istoriei sau al lumii, pe de altă parte. În general, noi suntem obişnuiţi să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung răbdător, multmilostiv şi smerit. Într-adevăr, iubirea Lui smerită şi milostivă s-a arătat în toată viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi mai ales în moartea Lui pe Cruce şi îngroparea Lui. De aceea, cântăm la Prohodul Domnului din Vinerea Sfintelor Paşti:

"În mormânt Viaţă,

Pus ai fost, Hristoase,
Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,
Plecăciunea Ta cea multă preamărind".
Plecăciunea cea multă este nemărginita Sa smerenie.

     Însă Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi ne arată că la sfârşitul veacurilor, la a doua Sa venire, Mântuitorul Hristos Se va arăta cu putere şi cu slavă multă. Până atunci, smerit, tăcut şi nevăzut, El respectă libertatea omului de a-L iubi sau de a nu-L iubi, precum şi de a iubi sau de a nu iubi pe semenii săi. Dar, în ziua Judecăţii lumii, Dreptul Judecător Iisus Hristos, Făcătorul universului şi al omului, îşi va arăta şi El libertatea Lui, unită cu slava dumnezeirii Lui, ca fiind Mântuitorul lumii, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii veşnice.
     Aşadar, prima învăţătură pe care o primim din Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi este aceea a legăturii tainice dintre smerenia lui Dumnezeu şi slava Lui. Smerenia Lui este spaţiul libertăţii omului, iar slava Lui este frumuseţea dreptăţii Sale. Dumnezeu este atât de smerit, încât Se lasă respins de oameni sau uitat de ei. Atât de mult respectă El libertatea omului, încât Se ascunde tainic în oamenii cei mai smeriţi, adesea, în cei mai neputincioşi, în cei care sunt umiliţi cu sărăcia, foamea, setea, lipsa de libertate, înstrăinarea, boala şi duc o existenţă la limita dintre viaţă şi moarte. Însă tocmai această prezenţă tainică a Fiului Omului în oameni este surprinzătoare şi înfricoşătoare. De ce? Pentru că oamenii nu se aşteaptă ca în atâţia robi ai sărăciei, ai bolii şi ai umilirii de pe pământ să se afle tainic prezent Însuşi Împăratul cerurilor şi Judecătorul lumii: "Ori de câte ori aţi făcut un bine unora din aceşti prea mici fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut". Nimeni nu se aşteaptă ca Dumnezeu-Omul să Se numească pe Sine frate cu cei mai umiliţi dintre oameni, arătând astfel taina şi slava iubirii Sale atotmilostive!

Hristos este tainic prezent în fiecare om care suferă

     Înfricoşătoare este constatarea că Hristos Domnul, deşi S-a înălţat la ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează a fi tainic prezent în fiecare om care suferă pe pământ şi aşteaptă iubirea noastră milostivă. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus, înaintea lui Pascal, că Hristos Domnul suferă până la sfârşitul veacurilor potrivit suferinţelor fiecăruia dintre oameni. De ce? Pentru că Învierea Lui nu înlătură, ci integrează taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu desfiinţează smerenia Lui ca prezenţă tainică în sufletul oamenilor care suferă şi au nevoie de iubire frăţească. Marea descoperire a Judecăţii universale este, deci, identificarea lui Hristos Cel slăvit cu Hristos Cel smerit, pentru a deschide libertăţii şi iubirii noastre milostive uşa mântuirii, aceea de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu faţă de noi cu iubirea noastră faţă de semenii noştri, pentru a face iubirea Lui transparentă prin noi, spre bucuria Lui şi a oamenilor pe care îi ajutăm.
     Al doilea adevăr înfricoşător, care priveşte direct libertatea noastră, este judecata însăşi, care nu se limitează la păcatele sau faptele rele săvârşite de noi, ci se extinde şi la omisiuni, adică la faptele bune pe care am fi putut să le facem şi nu le-am făcut. În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan se spune că drepţii vor fi părtaşi la comuniunea de viaţă şi iubire eternă a Preasfintei Treimi, iar păcătoşii la osânda singurătăţii veşnice: "Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii" (Ioan, 5, 28-29).

Nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora

     Spre deosebire de Sfânta Evanghelie după Ioan, în descrierea judecăţii universale, Sfânta Evanghelie după Matei nu vorbeşte despre faptele rele săvârşite de oameni. Desigur, se înţelege că toate acestea vor fi pedepsite, dar se mai adaugă ceva neaşteptat: judecata se face şi pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le săvârşim şi nu le-am făcut. Cu alte cuvinte, judecata este înfricoşătoare fiindcă nu admite neutralitatea şi indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
"- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?
- Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor" (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, Omilia a şaptea).
     Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.
     Evanghelia ne spune că celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi, Fiul Omului sau Împăratul Judecător le va zice: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii." Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: "Am fost bolnav şi nu m-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu m-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat". Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.

Iubirea, criteriul ultim al Judecăţii universale

     Evanghelia de astăzi ne mai arată că Dumnezeu este iubire smerită şi milostivă, iar criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă, este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor. Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi. Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.
     Mântuitorul le spune celor nemilostivi: "Mergeţi în focul (sau iadul) care a fost pregătit pentru diavolul şi pentru îngerii lui". Sfinţii Părinţi ai Bisericii au remarcat că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor. Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită sau milostivă.
     Evanghelia de astăzi ne pune în faţă problema libertăţii noastre. Şi anume, cum folosim libertatea noastră în timpul vieţii pământeşti? Am folosit libertatea noastră ca să cultivăm iubirea milostivă ori am confundat libertatea cu indiferenţa şi nepăsarea, cu autosuficienţa şi egoismul? Deci, numai când săvârşim binele suntem cu adevărat liberi şi trăim viaţa ca fiind binecuvântare de la Dumnezeu.

Săracii, avocaţi puternici ai celor milostivi

     Aşadar, Evanghelia ne arată responsabilitatea totală pe care o avem faţă de oamenii în suferinţă, încât mântuirea noastră depinde de atitudinea noastră faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru noi cei care au primit ajutorul nostru când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de noi sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor. Desigur, cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa sunt inspirate tocmai din această Evanghelie a Judecăţii finale şi universale.

Instituţiile de caritate ale Bisericii s-au născut din lumina iubirii milostive

     Evanghelia Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi a inspirat în mod deosebit lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Multe alte texte din Noul Testament ne îndeamnă la iubire milostivă, dar Evanghelia de astăzi ne responsabilizează cel mai mult, deoarece ne arată că milostenia este o datorie şi o condiţie a mântuirii sau a dobândirii vieţii veşnice. Pentru iubirea milostivă din faptele bune săvârşite pe pământ dobândim mântuirea sau viaţa veşnică din ceruri. Evanghelia de astăzi a motivat atât milostenia credincioşilor ca persoane individuale, cât şi apariţia instituţiilor de caritate ale Bisericii din primele veacuri, începând mai întâi în Răsărit şi apoi în Apus, când Biserica a organizat case pentru străini, cămine pentru copii orfani şi cămine pentru bătrâni, spitale pentru bolnavi şi cantine pentru săraci. De fapt, toată această operă socială de caritate sau filantropică a Bisericii, izvorâtă din Evanghelia iubirii milostive a Domnului Hristos, a creat în timp o civilizaţie, şi anume civilizaţia creştină a carităţii sau a filantropiei. Chiar şi statele europene moderne, care deşi au uitat în mare parte că Evanghelia iubirii milostive a fost sursa solidarităţii sociale, au preluat, de fapt, din lumina Evangheliei mesajul responsabilităţii pentru oamenii care se află în suferinţă, în nevoi, în boală şi în singurătate.
     Totuşi, când iubirea milostivă şi sinceră faţă de aproapele nu este alimentată de rugăciune, ca relaţie a omului cu Dumnezeu Cel milostiv, ea riscă să fie redusă la o etică socială secularizată, lipsită de perspectiva iubirii şi a bucuriei eterne din Împărăţia Preasfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor. Când însă Duhul lui Hristos Se face prezent în om prin rugăciune, acesta poate să perceapă mai uşor prezenţa lui Hristos în oamenii săraci, bolnavi şi marginalizaţi de societate. Aceasta este experienţa sfinţilor, iar ea confirmă adevărul Evangheliei Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, şi anume că cei care au fost milostivi în istorie vor fi binecuvântaţi în eternitate.
     În încheiere, Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă ca în tot timpul vieţii noastre, dar mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti, să unim rugăciunea smerită şi pocăinţa sinceră cu iubirea milostivă sau milostenia spirituală şi materială. Milostenia spirituală poate fi o rugăciune pentru omul aflat în dificultate, un sfat bun sau o încurajare pentru cel dezorientat ori deznădăjduit, o vizită la un bolnav, o vizită la cel izolat sau singur şi alte gesturi asemănătoare. Milostenia materială poate fi hrană pentru cel flămând, haine pentru cei lipsiţi de ele, medicamente pentru cei bolnavi, ajutor material pentru cei săraci. În multe feluri şi în multe ocazii putem arăta iubire milostivă semenilor noştri, care au nevoie de ajutorul nostru. Iar când arătăm iubire milostivă şi smerită în jurul nostru, devenim mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, bucuria celor ajutaţi şi mântuirea noastră. Amin!

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

http://www.ziarullumina.ro