Evanghelia de Duminica - Învierea lui Hristos - lumina Sfântului Botez

    Învierea lui Hristos - lumina Sfântului Botez

- Scrisoarea pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel cu ocazia Sfintelor Paşti –

"Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii." (Romani 6, 3-4)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

     Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul acesta 2011 să fie "Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii" în Patriarhia Română.

     Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că între Taina Morţii şi Învierii lui Hristos şi Taina Botezului creştinilor este o legătură spirituală sfântă şi de viaţă făcătoare. Lumina şi puterea Învierii lui Hristos sunt lumina şi puterea Sfântului Botez. De aceea, în Biserica primelor veacuri, Botezul creştinilor adulţi se săvârşea în noaptea de Paşti, fiind numit şi "luminare", iar cei botezaţi se numeau "luminaţi" 1; ei purtau haine albe în toată săptămâna de după Paşti, numită şi "Săptămâna luminată".

      Taina Botezului, în dimensiunea sa pascală, a fost prefigurată în Vechiul Testament atât prin Noe, care a fost salvat de potop folosind corabia - prefigurare a Bisericii (cf. Facerecap. 6-9; 1 Petru 3, 20-21), cât şi prin ieşirea poporului ales din robia Egiptului, trecereaprin Marea Roşie (cf. Ieşirea 12, 1-51 şi 13, 1-16; 1 Corinteni 10, 1-2), iar apoi trecereaprin Iordan (cf. Iosua 4, 1-10) şi intrarea în Ţara Făgăduinţei.2

Înţelesul adânc şi tainic al Botezului creştin ca moarte şi înviere împreună cu Hristos este temeiul întregii vieţi creştine.

Prin iubire smerită, Hristos învinge moartea şi păcatul

     Moartea a venit în lume ca urmare a păcatului neascultării lui Adam faţă de Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi (cf. Romani 5, 17-19). Omul însă nu a căzut în păcat din proprie iniţiativă, ci pentru că a fost înşelat de diavolul (cf. Facere 3, 1-6, 13, 24; 2 Corinteni 11, 3; Ioan 8, 44). De aceea, Hristos, Noul Adam, îndată după botezul Său în Iordan, Se luptă cu ispitele lăcomiei care vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca şi când omul ar fi doar o fiinţă biologică, nu şi spirituală; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-şi însă libertatea interioară a sufletului care vine din comuniunea omului cu Dumnezeu; şi ispita slavei deşarte sau a afirmării omului prin orgoliu (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 2-13).

     Iar în partea finală a vieţii Sale pământeşti, Hristos, Noul Adam, respinge ispitele durerii,pregătite de puterile diavoleşti ascunse în oamenii care Îl urau pe nedrept pe Hristos şi încercau să-L ducă la neascultare faţă de Dumnezeu şi la ură faţă de oameni. Însă, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10;Romani 5, 19) şi prin iertarea greşelilor duşmanilor Săi (cf. Luca 23, 34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice şi "le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce" (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată (pedeapsă) a păcatului neascultării în moarte ca iubire faţă de Dumnezeu prin ascultare de El şi iubire faţă de oameni prin iertarea lor. 

     Iar pentru că iubirea smerită a lui Hristos ca om a fost mai tare decât păcatul şi moartea, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi I-a dăruit viaţă şi slavă veşnică (cf. Filipeni 2, 4-10). Iubirea aceasta smerită şi preaslăvită a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat se dăruieşte omului prin harul Sfântului Botez, pentru ca omul care se uneşte cu Hristos să poată birui păcatul şi răutatea demonilor şi să dobândească viaţa veşnică în slava Preasfintei Treimi. Astfel, Botezul este Taina prin care ne lepădăm de Satana şi ne unim cu Hristos. De aceea, cel ce doreşte să se boteze este întrebat: "Te lepezi de Satana?", "Te uneşti cu Hristos?" Iar el răspunde: "Mă lepăd de Satana!" şi "Mă unesc cu Hristos!"Acest legământ de la Botez sau acest vot baptismal devine programul duhovnicesc sau lupta creştinului cu păcatul în toată viaţa sa pe pământ. Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin Sfântul Botez se iartă omului păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până la Botez, se dăruieşte harul înfierii şi arvuna învierii, întrucât el trece de la existenţa fără Hristos la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: "Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul)" (Ioan 11, 25).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

     Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului S-a arătat Sfânta Treime, adică Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui (cf. Matei 3, 13-17), Botezul creştin se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel, prin Botezul în apă şi în Duh, omul credincios reface legătura sa de viaţă şi iubire eternă cu Sfânta Treime, deoarece a fost creat după chipul Preasfintei Treimi când Dumnezeu a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere1, 26).

     Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt noi ne unim cu întreaga Sfântă Treime. În acest sens, părintele Stăniloae zice:

     "Botezul pune pe primitorul lui în relaţie intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfântă Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui şi ne face şi pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale şi a patimilor."3

     Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt ca unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, primim nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, întrucât "celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1, 12-13).

     Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci şi "sânul maternal" al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovniceşti, după chipul maternităţii Fecioarei Maria.4

     "În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere." 5

    Cei care, în Biserică, lucrează prin harul Duhului Sfânt la formarea de fii şi fiice duhovniceşti devin părinţi duhovniceşti. Aceştia sunt în primul rând preoţii însoţiţi de naşii care botează, precum şi toţi duhovnicii sau învăţătorii duhovniceşti care înţeleg că înfierea baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea omului din păcat şi pregătirea lui pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitulSimbolului credinţei, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: "Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie."

     Întrucât Sfântul Botez este începutul mântuirii omului şi arvuna vieţii veşnice trăite în iubirea Preasfintei Treimi, fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii, pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel ceresc (cf.Romani 8, 16; Galateni 4, 6) şi să trăiască pururea bucuria pascală de a simţi în viaţa lor cum lucrează "harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh" (2 Corinteni 13, 13).

     Astfel, viaţa creştină devine o cultivare şi o rodire permanentă a darurilor Duhului Sfânt primite la Botez şi pecetluite cu Sfântul şi Marele Mir de preot, zicând: "pecetea darurilor Duhului Sfânt".

     Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (cf. Efeseni 3, 17-18) şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (cf. Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40 şi 47).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

     Precum odinioară, astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: "Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi" (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 15).

     Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica le arată 

copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, aceştia iubesc Biserica şi devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care îi orientează pe adulţi spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei18, 3; 19, 14; Luca18, 16).

Părinţii care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de unirea cu Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi.

     De asemenea, părinţii şi naşii care botează copiii, dar nu-i cresc sau nu-i educă în credinţă, nu-i iubesc cu adevărat, deoarece numai copiii botezaţi şi crescuţi în credinţă şi vieţuire creştină pot deveni buni cetăţeni ai Patriei pământeşti şi cetăţeni ai Patriei cereşti, adică ai Împărăţiei cerurilor.

Astăzi este nevoie să cunoaştem mai mult şi mai bine ce înseamnă a fi botezat, adică a fi creştin sau a purta numele lui Hristos, într-o lume confruntată cu fenomenul secularizării, cu pluralismul şi sincretismul religios.

     Slujba Sfântului Botez trebuie citită de către noi în fiecare an, ca să înţelegem ce au spus naşii pentru noi când am fost botezaţi, copii fiind, atunci când s-a rugat preotul împreună cu Biserica pentru fiecare primitor al Botezului: "ca să fie vrednic de împărăţia cea nestricăcioasă", "să se arate el fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi", "să se facă el împreună sădit şi părtaş morţii şi învierii lui Hristos", "să-şi păzească el haina botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos", "să se facă lui apa aceasta haină a naşterii de-a doua spre iertarea păcatelor şi spre îmbrăcăminte în nestricăciune." 6

     Să ne rugăm, aşadar, Domnului nostru Iisus Hristos cel Înviat, să ne ajute să trăim în toată viaţa noastră bucuria Botezului ca bucurie a învierii sufletului nostru din moartea păcatului şi să facem roditoare darurile Sfântului Duh primite în Sfântul Botez. Iar roadele Sfântului Duh sunt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege" - zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 22).

     Să înmulţim prin rugăciune şi fapte bune aceste roade ale Sfântului Botez! Să aducem bucurie acolo unde este întristare! Să ajutăm pe cei căzuţi să se ridice! Să întărim pe cei slabi! Să hrănim pe cei flămânzi material şi spiritual! Să ajutăm mai mult familiile creştine care au mulţi copii! Să preţuim pe fiecare om ca fiind o făclie de Paşti, iubită de Dumnezeu Părintele luminilor, Care ne cheamă la pacea, bucuria şi slava Împărăţiei cerurilor.

     De Sfânta şi Marea Sărbătoare a Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: 

"Hristos a înviat!"

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel Prin harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Cf. A.-G. HAMMAN, Le Bapteme dâapres les Peres de lâÉglise, Éditions Migne, Paris 1995, pp. 19-20.

2 Despre interpretarea patristică a acestor simboluri vezi Lothar HEISER, Die Taufe in der orthodoxen Kirche, Paulinus-Verlag Trier, 1987, pp. 143-199.

3 Preot prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, vol. III, p. 42.

4 Vezi SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza 20, 4; DIDIM

CEL ORB, Despre Sfânta Treime, II, 13; cf. A. HAMMAN, art. "Bapteme", în: Dictionnaire encyclopédique du Christianisme ancien, Paris, Cerf, 1990, p. 333.

5 TEODOR DE MOPSUESTIA, Omilii catehetice, 14, 9; cf. Olivier CLÉMENT, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaires, Paris, Stock, 1992, p. 95.

6 Slujba Sfântului Botez, Ectenia mare, în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 27.

http://www.ziarullumina.ro

Evanghelia de Duminica - Duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor) [17 Aprilie 2011]

Buchetul virtuţilor din post, lumini ale biruinţei*


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor) [17 Aprilie 2011]

Ioan 12, 1-18.
     "Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: " Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei " .
     Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că a făcut minunea aceasta."

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

      Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat.

      Evanghelia sărbătorii ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei şi al Martei, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deosebit de bogată. Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: "Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?" (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: "Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna" (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă care închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat şi din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul Mir se sfinţeşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Morţii şi Învierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir. Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ simbolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul credincios. În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinţi cu nestricăciunea osemintelor şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.

Mirul de mare preţ - simbol al frumuseţii Bisericii

     Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau mulţumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.
     Însă, la darurile pe care le aduc credincioşii în Biserică, trebuie să adăugăm darul cel mai de preţ al miresmei credinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este sufletul drept-credincios şi sufletul curăţit de păcate. Sufletul nostru curăţit de păcate şi luminat de fapte bune se dăruieşte lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi eliberarea de patimi păcătoase transformă viaţa omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului curăţit şi sfinţit se dobândeşte prin toate nevoinţele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Înviere spre slava Mântuitorului Hristos şi spre mântuirea noastră.
     Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi, deci, preînchipuire a învierii de obşte, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.
     Când mulţi dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania, să vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prietenul Său, înviat.
     Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţimilor faţă de Iisus creşteau cu fiecare minune, cu fiecare vindecare şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii care credeau în Iisus şi alţii care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai-marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învăţătura Lui era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. Hristos, Cel ce S-a numit pe Sine "Învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25), este biruitor asupra morţii. Intrarea Sa în Ierusalim are două înţelesuri: o biruinţă asupra morţii lui Lazăr, dar şi o anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar, peste puţin timp, Îşi înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul. Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de autorităţile politice împreună cu cele religioase, este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: "Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu" (Ioan 10, 17-18). În acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferinţele şi moartea, dacă-şi distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce şi care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înţeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi anticipare a biruinţei Mântuitorului asupra propriei Sale morţi.

Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea intrării Sale ca om în Ierusalimul ceresc

     Aceasta se va realiza prin Învierea şi prin Înălţarea Sa la cer. De aceea în noaptea de Paşti noi cântăm: "Luminează­te, luminează-te, noule Ierusalime...", adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Înviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obşte, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiv, când sfinţim o Biserică nouă, cântăm: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit". Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc priveşte deci şi taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc.
     Participarea la viaţa Bisericii este tainic o intrare în Ierusalimul ceresc, întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.
     Înţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.
     Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti la intrarea în Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească legată mai direct de Taina Crucii şi Învierii Domnului.

Stâlpările, simbolul virtuţilor adunate în timpul Postului Sfintelor Paşti

     Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este o zi care prevesteşte Învierea lui Hristos, ea este, oarecum, un Paşte anticipat, o arvună a biruinţei asupra morţii, asupra păcatului, asupra răutăţii oamenilor, o biruinţă a iubirii lui Hristos Dumnezeu, iubire mai tare decât orice ură şi invidie, decât orice trădare şi laşitate, decât orice lăcomie de bani şi de putere lumească trecătoare.
      De ce purtăm în această zi ramuri de copaci, în special salcie, şi flori? Purtăm în mâini aceste ramuri, în primul rând, ca memorial sau aducere aminte de evenimentul care s-a petrecut cu aproape 2.000 de ani în urmă, când Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat, mai ales de copii, cu stâlpări sau ramuri de finic. Însă purtăm în mâini ramuri de copaci şi flori şi pentru că s-au încheiat cele 40 de zile de post în care am adunat în suflet florile credinţei cultivate prin post şi rugăciune. Vecernia din Vinerea dinaintea Sâmbetei lui Lazăr spune clar în cântările ei că acum s-au împlinit cele 40 de zile de post. Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor fac, aşadar, trecerea spre o altă săptămână, care nu mai face parte din cele 40 de zile de post, ci este un timp mai sfânt şi mai sfinţitor, pentru că este timpul unei participări mistice sau tainice la Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale lui Hristos, ca noi să ne despătimim de patimile rele sau păcătoase din firea omenească, patimi care au pricinuit răstignirea şi moartea lui Hristos. În acest sens, florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuţilor adunate în timpul postului: lumina rugăciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive şi darnice, curăţia minţii dobândită prin pocăinţă, sfinţirea sufletului şi trupului dobândită prin spovedanie şi prin împărtăşire mai deasă, pe scurt florile iubirii sfinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acestea sunt florile cultivate în timpul Postului, pe care le aducem noi ca daruri cultivate în ogorul sfânt al Bisericii dreptmăritoare.
      Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, care purtăm în mâini ramuri de salcie (întrucât salcia se arată a fi cel mai smerit dintre copaci, deoarece îşi pleacă permanent înaintea Domnului crengile sale), să ne smerim şi să primim cu evlavie pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care intră acum nu numai în Ierusalimul pământesc, ca odinioară, ci şi în sufletul nostru şi în casa noastră, dacă Îl primim cu multă credinţă, spre bucuria Lui şi mântuirea noastră.

Amin!
http://www.ziarullumina.ro