În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea,
pomenirea sfântului nostru părinte Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu
(Teologul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui
Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia
Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam
bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se
închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost
renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns
îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată
învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai
timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească
la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu
sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu
s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie,
care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând
în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte
îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în
strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe
când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător
al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe
culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte,
a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din
Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt
scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina
cea adâncă a Sfintei Treimi.
Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.
Publie se trăgea dintr-un neam de sfetnici din cetatea Zevgma, de lângă râul Eufrat. Împărţind săracilor toată averea părintească s-a retras în munţi, unde şi-a săpat o peşteră mică, în care trăia. Dar vestea despre el ducându-se pretutindeni, mulţi au venit la el ca să ia parte la nevoinţele lui sihăstreşti. Iar el, poruncindu-le să-şi facă chilii mici, îi cerceta deseori, ca nu cumva să aibă în chiliile lor lucruri netrebuincioase. Căci şi pâinea le-o cumpănea cu cântarul şi de găsea la unul mai multă, îl numea rob al pântecelui şi iubitor de saţiul trupului. Iar de găsea că vreunul deosebea făina de tărâţe, îi zicea că se face părtaş al desfătării sibaritice. Şi noaptea, fără de veste, mergând pe la uşa fiecăruia, dacă îl afla făcându-şi rugăciunea, se depărta tăcând; dar de simţea pe vreunul dormind, lovea cu mâna în uşă şi-l mustra cu cuvântul. Prin această cercetare deasă a lui a crescut mulţi ucenici, cărora le-a întipărit în suflet toate virtuţile sale. Aşa a fost Teotehn şi Aftoniu, care şi-au luat asupra lor apărarea şi îngrijirea fraţilor, după săvârşirea cu pace a cuviosului Publie.
Acest sfânt părinte al nostru Maris, când se afla în lume era tânăr şi frumos; avea glas minunat şi împodobea sărbătorile domneşti şi ale sfinţilor cu dulcile lui cântări. Dar de cursele dulceţilor lumeşti se ferea şi iubea pe Dumnezeu şi poruncile Lui, păzindu-şi trupul curat şi sufletul neîntinat. Lepădându-se de cele lumeşti, s-a dus într-un sat numit Omir şi acolo făcându-şi o chilioară s-a închis într-însa şi a trăit în ea treizeci şi şapte de ani. Chilioara primea umezeală de la un munte vecin. Umezeala îl vătăma, dar el n-a vrut să schimbe locuinţa până la sfârşitul vieţii. Iubea simplitatea, îi era silă de obiceiurile cele felurite şi înşelătoare. A trăit nouăzeci de ani, întrebuinţând haina din păr de capră şi se hrănea cu pâine şi cu puţină sare. Dorind de multă vreme să vadă aducându-i-se dumnezeiască Jertfă, un preot a întrebuinţat mâinile diaconilor în loc de altar şi înaintea cuviosului a sfinţit Jertfa cea mântuitoare; iar cuviosul umplându-se de toată dulceaţa i se părea că vede cerul însuşi. Şi aşa bine vieţuind şi la ceruri luându-şi zborul, se veseleşte împreună cu toţi sfinţii în locaşurile lui Dumnezeu.
http://www.noutati-ortodoxe.ro
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu