Sinaxar 20 Ianuarie - Sf. Eftimie cel Mare

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Eftimie cel Mare. 

     Acest cuvios părinte, Eftimie cel Mare, a trăit pe vremea împăratului Graţian. S-a născut în Melitina, în cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pântece sterp şi neroditor, ca şi sfântul Ioan Botezătorul. Părinţii lui, Pavel şi Dionisia, erau oameni cucernici. Numele şi l-a primit potrivit cu făgăduinţa de sus, căci pe când părinţii lui se rugau să aibă fii, glas de sus a venit spunându-le să se bucure şi să fie cu voie bună (iar numele Eftimie pe elineşte înseamnă voie bună).

     După moartea tatălui său, a fost dus de maica lui la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, şi acesta l-a rânduit în ceata clericilor. Având aplecare către învăţăturile cele sfinte şi întrecând în nevoinţe şi în săvârşirea faptelor bune pe toţi cei deopotrivă cu el, a fost silit să se hirotonisească preot şi să primească purtarea de grijă a sfintelor mănăstiri şi schituri. Când a ajuns în vârsta de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim şi s-a sălăşluit într-una din peşterile din munte, împreună cu cuviosul Teoctist (prăznuit la 3 septembrie). Aci a izbăvit pe mulţi din boli grele. Se zice că şi el a hrănit, cu puţine pâini mici, patru sute de oameni călători, care veniseră la mănăstirea lui. Şi pe multe femei, care nu năşteau le-a făcut roditoare, cu ruga lui, aşa cum şi el, cu puterea lui Dumnezeu, se născuse din cea care vreme îndelungată fusese stearpă.

     Ca şi Ilie a deschis porţile cerului şi a tămăduit pământul de nerodire. Strălucirea lăuntrică a sufletului acestui cuvios a vădit-o şi stâlpul de foc, care se pogora din cer, când cuviosul slujea, şi sta lângă el până se sfârşea Sfânta Jertfă, văzut fiind de toţi cei din jurul lui. El vedea cu mintea şi gândurile celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, cunoscând pe cel ce venea cu cugetul curat şi pe cel ce era întinat, iar acesta era semnul curăţiei celei mai desăvârşite. Acest fericit ajungând la nouăzeci şi şapte de ani s-a mutat către Domnul, în zilele împăratului Leon cel Mare.

     Era cuvios la chip; la fire fără de răutate, alb la faţă, vioi la trup, dar stăpânit, cărunt la păr şi avea barbă lungă până la brâu. Se mai spune despre el că, la moartea unui călugăr care trecea drept om înţelept şi înfrânat, dar care în fapt era cu totul altfel, fericitul a văzut un înger trăgându-i sufletul din el cu o suliţă, şi a auzit şi glas care vădea faptele ruşinoase cele ascunse ale monahului.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Vas, Eusebiu, Eutihiu şi Vasilid.

     Aceşti sfinţi mucenici, au trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Ei erau plini de bogăţie şi membri ai senatului. Au crezut în Hristos şi au primit botezul, atunci când au văzut pe episcopul Teopemt, cum răbda chinuri şi cum făcea minuni cu puterea lui Hristos. De aceea, fiind aduşi în faţa împăratului, li s-au luat mai întâi brâiele, apoi au primit tot felul de chinuri de moarte. Sfântul Vas a fost băgat într-o groapă până la mijloc, i s-au tăiat mâinile şi măcelarindu-i-se tot trupul şi-a dat duhul. Sfântul Eusebiu a fost spânzurat cu capul în jos şi tăiat în bucăţi cu securea. Sfântul Eutihie a fost întins pe patru pari până ce s-a rupt în trei bucăţi. Sfântului Vasilid i-au spintecat pântecele cu un cuţit. Şi aşa au primit cununa muceniciei. 

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici In, Pin şi Tim. 

      Aceşti trei sfinţi mucenici, de neamul lor dintr-o ţară de la miazănoapte, fiind prinşi de barbarii închinători la idoli, au fost duşi la stăpânitorul locului, care, văzând că mucenicii mărturisesc pe Hristos, i-a osândit să piară prin îngheţare. Deci sfinţii au fost legaţi de nişte stâlpi, înfipţi în apa unui râu. Şi era iarnă. Apa a îngheţat ajungând nemişcătoare ca şi trupurile nemişcate ale sfinţilor. În acest chip şi-au sfârşit viaţa şi şi-au dat sufletele lor fericite în mâinile lui Dumnezeu. 

 

Tot în această zi, pomenirea fericitului Petru Vameşul.

     Pe timpul împăratului Iustinian, lui Petru acesta care era patrician, i s-a încredinţat toată ocârmuirea Africii. Dar era foarte crud şi nemilostiv; pentru acesta fusese supranumit Zgârcitul. Odată, un sărac s-a apropiat de el, căutând să-i ceară milostenie; dar el apucând o pâine, (că tocmai atunci brutarul îi aducea pâinile gătite pentru el) a aruncat cu ea după sărac, ca şi cum ar fi aruncat cu o piatră. Dar nici n-au trecut două zile că s-a îmbolnăvit greu şi în timpul bolii i s-a părut că vede o balanţă; de partea stângă a balanţei se aflau nişte bărbaţi întunecaţi la chip, care puneau în taler faptele lui cele rele, iar de partea dreaptă erau nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe şi minunaţi la faţă, care nu găseau ce să pună în taler ca să se cumpănească, decât pâinea ce o aruncase cu mânie săracului. Acestea văzându-le Petru, şi-a venit în simţiri şi după ce s-a sculat din boală a împărţit la săraci toată avuţia lui, ba unuia i-a dat şi haina de pe el; iar în vis a văzut pe Hristos purtând haina aceasta. Apoi fericitul s-a vândut rob la un argintar şi preţul vânzării l-a dat tot la săraci. În urmă văzând fericitul că are să fie cunoscut cine este, a căutat să fugă din casa stăpânului său şi a zis către portar care era mut şi surd: în numele lui Hristos, auzi-mă şi-mi deschide poarta. Şi minune, surdo-mutul a început să audă şi să vorbească. Deci, deschizându-i-se, a fugit, ducându-se la Ierusalim şi de acolo la Constantinopol, unde a şi adormit în Domnul. A fost îngropat în casa lui, în locul numit al Boului.

http://www.noutati-ortodoxe.ro