În această lună, ziua a optsprezecea,
pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Leon papa al Romei.
Acest părinte al nostru Leon, pentru nespusa lui curăţie,
Înţelepciune şi bunătatea vieţii, a fost hirotonit prin Duhul Sfânt episcop al
Romei celei vechi. Ducând viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu şi păstorind
turma lui cu cuvioşie, a nimicit în chip desăvârşit şi bârfelile ereticilor, în
vremea când s-a întrunit sfântul Sinod Ecumenic al patrulea, la Calcedon, la
care au luat parte 630 de părinţi. El a scris multe lucruri în legătură cu
credinţa ortodoxă şi a înfruntat învăţăturile ereticilor, care bârfeau şi grăiau
despre o singură lucrare şi o singură voinţă întru Hristos Dumnezeul nostru.
Deoarece bârfitorii aceia de Dumnezeu, împotrivindu-se adevărului, încercau să
strice şi să întoarcă dogmele cele insuflate de Dumnezeu dumnezeieştilor
părinţi, fericitul acesta, plecându-se la rugămintea Sinodului şi făcând multe
zile post şi priveghere şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu insuflat fiind
de Duhul cel de viaţă făcător, a alcătuit o lucrare cu privire la cele ce erau
discutate atunci, susţinând cu putere, îndoita lucrare şi cele două voinţe în
Hristos Dumnezeul nostru, şi a trimis-o Sinodului cu o epistolă a sa.
Preacuvioşii părinţi primind-o au fost mulţumiţi şi o socoteau ca pe un stâlp al
Ortodoxiei. Sfântul Sinod, sprijinindu-se pe ea, s-a ridicat şi a stat împotriva
ereticilor cu mai multã îndrăzneală, şi a biruit meşteşugirile de multe feluri
ale lor. Iar minunatul Leon trăind încă multă vreme şi strălucind ca un
luminător cu faptele sale cele bune, la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor
mucenici Leon şi Parigoriu, care s-au nevoit în Patarele Liciei.
Dintre aceşti doi mucenici, fericitul Parigoriu cu multe
feluri de chinuri fiind chinuit, a luat cununa cea nestricăcioasă a muceniciei,
săvârşindu-se în Hristos. Iar fericitul Leon, rămânând singur, nu suferea
despărţirea de mucenicul Parigoriu şi fiindcă n-a câştigat şi el acea cunună a
muceniciei, cu amar suspina şi se tânguia. Ieşind afară la locul unde erau
îngropate moaştele sfântului Parigoriu, lăcrima şi i se aprindea inima de dorul
muceniciei. Pentru aceasta plecând de acolo, s-a dus la locul unde se făcea
adunarea închinătorilor de idoli. Şi văzând acolo candele şi făclii, care dădeau
multă lumină, le-a luat cu mâinile lui şi le-a zdrobit; şi aruncându-le la
pământ, le călca cu picioarele. Fiind prins, a fost adus la stăpânitorul
cetăţii, şi fiind cercetat a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Pentru
aceasta a fost bătut tare cu vine de bou. Iar nevoitorul lui Hristos suferea cu
atâta bucurie ca şi când ar fi pătimit un altul, iar nu el. Şi iarăşi fiind
bătut, a fost târât cu silnicie pe marginea unei văi adânci şi prăpăstioase; şi
îngăduindu-i-se şi-a făcut rugăciunea, şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar
chinuitorii îndată luând cinstitele sale moaşte, le-au aruncat de sus în
prăpastie, şi astfel s-a săvârşit mucenicia lui.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului
părintelui nostru Agapit, episcopul cetăţii Sinau, mărturisitorul şi făcătorul
de minuni.
Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocleţian şi Maximian şi
era de fel din Capadocia, fiu de părinţi creştini. Pe când era încă tânăr cu
vârsta, s-a dus la mănăstirea de acolo, în care se afla ca la o mie de monahi.
De la aceia culegând felurite bunătăţi, precum strânge albina din felurite
flori, a ajuns un încercat lucrător al poruncilor Domnului, şi şi-a topit trupul
cu postul şi cu privegherea şi cu înfrânarea de la toate. Pentru aceasta era
iubit şi admirat de toţi. El s-a arătat folositor în ascultările fraţilor
mănăstirii, şi pe toţi monahii îi socotea şi îi numea stăpâni ai săi. Pentru
aceasta s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul minunilor. El vindeca nu
numai bolile oamenilor, ci şi ale animalelor. Împăratul Liciniu, aflând despre el că este tare la trup, l-a luat şi fără voie l-a încorporat în oastea lui. Dar sfântul şi acolo aflându-se, nu a părăsit nevoinţele sale pustniceşti; căci şi ostăşeştile slujbe fără zăbavă le împlinea şi obişnuitele pustniceşti osteneli urma. Iar în vremea aceea fiind chinuiţi cumplit pentru credinţa în Hristos, Victorin şi Dorotei, Teodul şi Agripa, bunii biruitori mucenici şi alţii mai mulţi, fericitul acesta Agapit a voit să fie şi el părtaş cu aceia. Dar aceia săvârşindu-se în Hristos prin sabie, sfântul Agapit, fiind doar rănit de o suliţă, a scăpat, poate spre mântuirea mai multora fiind păzit. După ce a murit Liciniu, şi cârmele ocârmuirii împărăţiei romanilor le-a luat marele Constantin, s-a întâmplat următorul lucru.
O slugă vrednică a împăratului a fost cuprins de un duh necurat şi chema numele sfântului Agapit. Împăratul a adus pe sfânt la palat şi, îndată ce acesta a făcut rugăciune, a izgonit duhul necurat, iar sluga a dobândit vindecare. Sfântul n-a cerut alt dar de la împărat, decât să fie slobozit din oştire şi să se ducã la dorita lui linişte, iar împăratul i-a împlinit dorinţa. Şi întorcându-se sfântul la liniştea sa, episcopul cetăţii Sinau a trimis de l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot; şi nu după multă vreme, mutându-se episcopul din viaţă, sfântul Agapit, din voinţă dumnezeiască şi cu alegerea preoţilor şi a întregului popor, a fost făcut episcop al cetăţii Sinau. Şi îndată ce a fost făcut arhiereu, sfântul a făcut şi mai mari minuni, învrednicindu-se şi de dar proorocesc. Dar nu putem să pomenim aici proorocirile şi marile faceri de minuni ale sfântului. Deci, bine şi în chip plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi plin de zile făcându-se, s-a odihnit în Domnul.
http://www.noutati-ortodoxe.ro
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu