Inaltarea Domnului - deplina indumnezeire a firii umane asumate

     Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.
      Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.
      Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor

     Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Inaltarea Domnului in iconografie

     In primul registru din icoana Inaltarii Domnului este reprezentat Mantuitorul intr-o mandorla, simbol al slavei dumnezeiesti. Sta asezat pe un curcubeu si binecuvinteaza cu mana dreapta, iar in stanga tine Sfanta Evanghelie.
      In afara mandorlei sunt doi ingeri, care zboara cu bratele intinse, atingand cu mainile lor marginea exterioara a mandorlei. Ingerii sunt prezenti nu pentru a sustine mandorla, caci Hristos Se inalta prin propria putere dumnezeiasca, ci ca semn de cinstire.
      Reprezentarea Domnului purtat de ingeri este si o icoana profetica a Celei de-a doua veniri, cand va avea loc sfarsitul chipului acestei lumi si judecata tuturor: "Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer" (Fapte 1, 11).
      In cel de-al doilea registru se afla Maica Domnului, care priveste in fata si are mainile inaltate in rugaciune. De o parte si de alta se afla Apostolii, iar langa Fecioara Maria stau Pavel in dreapta si Petru in stanga. In spatele Maicii Domnului sunt doi ingeri in vesminte albe, care tin in mana dreapta un toiag, iar cu stanga Il arata pe Hristos inaltandu-Se.
      Chiar daca Sfanta Scriptura nu aminteste de prezenta Fecioarei la Inaltarea Domnului, ea este afirmata de cantarile Bisericii: "Bucura-te, Nascatoare de Dumnezeu, Maica lui Hristos Dumnezeu, ca vazand astazi pe Cel ce L-ai nascut inaltandu-Se de pe pamant, impreuna cu ingerii L-ai marit" (Cantarea a 9-a a canonului).
      Desi nici Pavel nu a fost prezent la Inaltarea Domnului, El este reprezentat alaturi de ceilalti Apostoli in icoana Inaltarii. Motivul? Cu putin timp inainte de Inaltarea Sa, Hristos ii indemnase pe ucenicii Sai sa propovaduiasca pretutindeni Evanghelia, iar Pavel a fost "vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel" (Fapte 9, 15).

Sf Mare Mucenic Gheorghe

 În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfântului şi măritului marelui mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

     Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
      Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu

      Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

      În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse. "De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
       Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: "Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru." Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

Iisus Hristos - Lumina vieţii veşnice

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului)  (Mt. 4, 12-17)


     În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: "Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit". De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.
     În calendarul ortodox există sărbători care se bucură de duminici speciale, duminica dinaintea sărbătorii respective şi duminica după sărbătoarea respectivă. Aşa avem Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi Duminica după Naşterea Domnului, Duminica dinaintea Botezului Domnului şi Duminica după Botezul Domnului.

     Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa creştină şi pentru înţelegerea credinţei creştine ca arvună a vieţii din Împărăţia cerurilor.

     În primul rând, vedem legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos şi lumina Evangheliei Sale propovăduită poporului evreu care stătea în întuneric, adică în necunoaşterea deplinătăţii revelaţiei divine, dar şi popoarelor păgâne care nu-L cunoşteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea, Evanghelia spune că "poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Isaia 9, 1).

     La sfârşitul Evangheliei de astăzi se află îndemnul sau chemarea Mântuitorului: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17). Prin aceasta, Evanghelia ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

     În al doilea rând, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumina vieţii noastre şi lumina întregului univers. În Botezul Domnului Iisus Hristos vedem că omul este centrul atenţiei şi al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului "În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat" înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Sale era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul ca să o ridice din păcat, să o curăţească, să o mântuiască şi să o sfinţească, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt. 

     Botezul Domnului Iisus în Iordan, ca moment de descoperire sau arătare a Preasfintei Treimi, la începutul activităţii Sale publice, ne arată şi finalitatea lucrării Sale, deoarece, la sfârşitul activităţii Sale pământeşti, după Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus trimite pe ucenicii Săi "să boteze toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Întrucât la Botezul lui Hristos în Iordan S-a arătat Preasfânta Treime ca având în centrul iubirii Sale firea umană a lui Iisus, fiecare om este chemat să se boteze în harul, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, pentru a trăi veşnic în iubirea şi pacea lui Dumnezeu.

Lumina cea mare este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos

     Pericopa acestei Duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat, Iisus a plecat spre Galileea. Acolo, a stat mai întâi în Nazaret, iar apoi S-a mutat la Capernaum, oraş în care locuiau, alături de evrei, şi mulţi străini, oameni de neamuri şi credinţe diferite. Evanghelia ne spune că Iisus S-a dus acolo mai ales pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia îl binevesteşte astfel: "Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelaţiei sau a descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. "Lumina mare", adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a creat lumina fizică din univers, ca simbol al luminii dumnezeieşti necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: "Să fie lumină. Şi a fost lumină" (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit şi lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veşnic al Tatălui este Lumina sau Viaţa necreată şi veşnică, sensul prim şi ultim al întregii existenţe create, şi mai ales sensul sau lumina vieţii oamenilor, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 4 şi 9). De aceea, Iisus este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), pentru mântuirea lumii.

     Prin urmare, lumina creată, pe care noi o vedem cu ochi trupeşti, este un simbol sau o trimitere la Lumina cea necreată şi netrecătoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoaşterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această lumină mare este Hristos, "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), adică sensul prim şi ultim a tot ceea ce există, pentru că "toate prin El s-au făcut" (Ioan 1, 3), întru El au fost făcute toate. (…) Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Coloseni 1, 16). Deci, toate au fost făcute în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. De aceea, El luminează sau dă sens ultim întregii existenţe create, atât celei văzute (univers), cât şi celei nevăzute (puteri îngereşti).

"Latura şi umbra morţii" semnifică starea de păcat ca înstrăinare a oamenilor de Dumnezeu

     Poporul care stătea în întuneric era poporul evreu care, deşi primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise şi prin prooroci, totuşi se abătea adesea de la acestea şi stătea în întuneric din pricina păcatului neascultării de Dumnezeu. Mulţi dintre evreii formalişti nu cunoşteau legătura interioară duhovnicească dintre diferitele părţi ale descoperirilor dumnezeieşti făcute de Dumnezeu-Cuvântul, prin Legea lui Moise şi prin prooroci.

     Evanghelia din această zi mai precizează că şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii le-a răsărit lumină. Aici este vorba de popoarele păgâne care trăiau în mai mare ignoranţă a adevărului mântuitor decât poporul evreu şi în păcate multe care le întunecau lumina cunoştinţei sau a raţiunii.

     Deci, "latura şi umbra morţii" (Isaia 9, 1) înseamnă starea de păcat a lumii păgâne. Păcatul provoacă o moarte a sufletului omului înainte de moartea trupului. Păgânii închinători la idoli şi robiţi de păcate multe petreceau în latura şi în umbra morţii, pentru că "plata păcatului este moartea" (Romani 6, 23).

    În acest context al existenţei umane întunecate de necunoaştere şi degradare spirituală vine o lumină mare, adică Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii convieţuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu. Desigur, în primul rând Mesia-Hristos vine pentru mântuirea poporului evreu, în care S-a născut, dar nu în mod exclusiv pentru acesta.

Chemarea la pocăinţă are ca scop dobândirea vieţii veşnice

     Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Mt. 4, 17). Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

     Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi. Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Botezul creştin - începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor

     Împărăţia cerurilor este viaţa sau comuniunea de iubire a Preasfintei Treimi. Iar întrucât Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om, adică Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, El a adus Împărăţia lui Dumnezeu aproape de oameni şi în viaţa lor. De aceea, El zicea: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". În acest sens, Botezul creştin primit spre iertarea păcatelor este începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor, aşa cum ne spune Evanghelia după Ioan, citând cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia cerurilor" (Ioan 3, 5). Aşadar, prin Botezul săvârşit în numele Preasfintei Treimi începem să intrăm în Împărăţia iubirii veşnice a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca bază de plecare Taina Botezului urmată de Mirungere şi de Împărtăşania euharistică (Tainele de iniţiere în viaţa creştină).

     Însă pocăinţa este starea de pregătire pentru a ne apropia de Împărăţia cerurilor, adică de Sfintele Taine ale Bisericii prin care ni se dăruieşte harul mântuitor al Preasfintei Treimi. Evanghelia de astăzi subliniază legătura dintre îndemnul lui Iisus: "Pocăiţi-vă", şi motivaţia lui: "că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Prin urmare, uşile pocăinţei sunt uşile Împărăţiei cerurilor, întrucât nimic necurat sau păcătos nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă omul nu se curăţă de păcate prin pocăinţă. De aceea, Mântuitorul nu vorbeşte numai de Împărăţie, ci şi de pocăinţă ca pregătire pentru a primi lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

     În acelaşi timp, există o legătură profundă între lumina Botezului Domnului şi lumina Botezului creştin. Nu întâmplător Mântuitorul S-a botezat în apele Iordanului sub cerul liber. Prin aceasta, El a voit să ne arate că a venit să sfinţească nu numai firea umană din interiorul ei, ci şi firea apelor şi a atmosferei (văzduhul). Prin zămislirea Sa din Fecioară, Hristos-Domnul a sfinţit firea umană din interiorul ei, prin naşterea Sa în peşteră, Hristos-Domnul a sfinţit pământul din interiorul lui, iar prin Botezul Său în apele Iordanului, El a sfinţit firea apelor din interiorul lor, arătând prin aceasta că şi noi, creştinii, ca purtători de Duhul Sfânt primit la Botez, avem menirea de a contribui la sfinţirea omului, a mediului înconjurător (pământul, apa şi aerul) şi a universului întreg, ca fiind daruri ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (a se vedea rugăciunea mare de la Bobotează). De aceea în popor se spune că "omul sfinţeşte locul". Însă omul sfinţeşte locul mai ales dacă se uneşte duhovniceşte cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, adică sfinţeşte locul prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în viaţa sa trăită în lume, în spaţiu şi timp.

     Prin urmare, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumină mare pentru fiecare dintre noi, pentru viaţa Bisericii şi a societăţii umane în general. Dacă această lumină sfântă diminuează sau se pierde, lumea devine un mediu al întunericului, al împătimirii egoiste, al violenţei şi al exploatării posesive sau degradante a persoanelor umane (criza morală) şi a naturii înconjurătoare (criza ecologică).

     Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi. Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă "este un Domn, o credinţă, un Botez" (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin pocăinţă, numită şi "Botezul lacrimilor". Numai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt şi în apă, dar de multe ori ne curăţim de păcatele săvârşite după Botez prin pocăinţă, adică prin "Botezul lacrimilor".

Botezul creştin - program fundamental de creştere duhovnicească pentru toată viaţa

     Prin săvârşirea Sfântului Botez nu se celebrează un eveniment obişnuit al vieţii omului, ci se pune însăşi temelia vieţii creştine. Botezul cuprinde în sine un program fundamental esenţial şi existenţial al întregii vieţi creştine, care înseamnă, pe de o parte, lepădarea de Satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui, iar pe de altă parte, se lucrează începutul unirii duhovniceşti a omului cu Hristos-Dumnezeu. Prin pocăinţă ne schimbăm modul de a trăi, ne întoarcem spre Hristos, ne luminăm prin harul Lui şi ne unim cu El, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

     Botezul este astfel un program de luptă şi de creştere duhovnicească, este o permanentă luptă cu păcatul ca fiind ceva străin firii umane, dar şi o permanentă căutare de înnoire a vieţii omului. La început, lumina Botezului se dăruieşte omului în formă concentrată şi tainică, pentru ca el să crească duhovniceşte în Biserică prin ascultarea Evangheliei, pocăinţă pentru păcate, faptă bună, credinţă, nădejde, dragoste, pace, bucurie, răbdare, nădejde, adică prin tot ceea ce este roada Duhului Sfânt în viaţa omului. Astfel, creştinul sporeşte în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cunoaştere care îi sfinţeşte viaţa ca simţire reală a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Biserica ne învaţă că iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale se dăruieşte o singură dată prin Botez, dar iertarea păcatelor săvârşite după Botez se dăruieşte de mai multe ori prin pocăinţă. Aşadar, pocăinţa este un mare dar pentru omul care doreşte mântuirea şi viaţa veşnică.

      Un sfânt al Bisericii din primele veacuri, şi anume Cuviosul Antonie cel Mare (251-356), a fost întrebat către sfârşitul vieţii sale ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. Răspunsul său a fost unul smerit şi înţelept: "Aş învăţa să mă pocăiesc mai mult", după ce petrecuse zeci de ani în rugăciune, pocăinţă şi post. Deci, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

      Niciodată pocăinţa nu trebuie să fie un prilej de laudă pentru cel care se pocăieşte. Dacă ne lăudăm cu pocăinţa, ea îşi pierde din valoare, devine o pocăinţă fără roade duhovniceşti. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

      Sfinţii îşi acoperă virtuţile cu haina pocăinţei, a smereniei, nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, ca să nu le piardă, temându-se ca nu cumva mândrindu-se cu virtuţile lor ca roade ale pocăinţei lor, acestea să se ofilească şi să se piardă, asemenea seminţelor semănate pe sol, dar neacoperite cu pământul protector şi hrănitor.

Întrucât Botezul este un program de creştere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viaţă creştină, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârşitul vieţii lor se numesc sfinţi.

      Când un sfânt este pictat în icoană, el este prezentat ca având lumină (aureolă) în jurul capului şi pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânţă în Botezul creştin şi a rodit în cultivarea ei prin osteneli, i-a adus pe sfinţi la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos şi s-a luminat cu harul Său. De aceea, Botezul a fost numit şi "Sfânta Luminare", iar la slujba Botezului se cântă: "Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină", iar naşii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovniceşti a celui de curând botezat.

      Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. 

Amin!

http://www.ziarullumina.ro

Slujbe speciale la trecerea dintre ani

Biserica Ortodoxă Română a rânduit la trecerea dintre ani slujbe speciale, de mulţumire lui Dumnezeu şi de început bun pentru un nou an calendaristic. Despre aceste slujbe speciale, ce se săvârşesc pe 31 decembrie şi pe 1 ianuarie, ne-a vorbit părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor. 
În ultima zi a anului calendaristic civil 2011, pe 31 decembrie este prăznuită şi Odovania praznicului Naşterii Domnului, care încheie propriu-zis sărbătoarea Crăciunului. Mineiul pe luna decembrie precizează că sâmbătă se cântă la Utrenie slujba din ziua praznicului Naşterii Domnului şi se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. În ajunul Anului Nou, la Catedrala patriarhală din Bucureşti se săvârşeşte slujba Vecerniei unită cu Litia. "După cum este tradiţia catedralelor chiriarhale, dar şi în mănăstiri şi în unele parohii, în ajunul praznicelor împărăteşti se săvârşeşte întotdeauna slujba Privegherii, care în cazul Catedralei patriarhale este slujba Vecerniei praznicului Tăierii-împrejur a Domnului şi pomenirii Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, unită cu Litia, adică cu binecuvântarea prinoaselor de pâine, vin şi untdelemn", ne-a spus arhim. Timotei Aioanei. La miezul nopţii, la trecerea dintre ani, Preafericitul Părinte Daniel, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, va săvârşi în Catedrala patriarhală o slujbă specială de mulţumire lui Dumnezeu. 
"Conform unei tradiţii împământenite în ultimii ani, în primul rând la Iaşi, în anul 2000, cu prilejul celor două milenii de creştinism şi a anului jubiliar, şi apoi răspândită la mai multe centre eparhiale din ţară, la mănăstiri, catedrale şi unele parohii, la miezul nopţii, la trecerea dintre ani, la Catedrala patriarhală va fi săvârşită o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile, pentru mulţimea darurilor şi realizărilor cu care El ne-a binecuvântat în anul care se încheie. Slujba va fi săvârşită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. De obicei se săvârşeşte slujba Acatistului Mântuitorului Iisus Hristos şi rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu. Cu această ocazie am păstrat şi noi obiceiul să oferim celor prezenţi un mic dar", ne-a arătat arhim. Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale. 
De 1 ianuarie, când sunt trei sărbători, Tăierea-împrejur a Domnului, Sfântul Vasile cel Mare şi Anul Nou, în Catedrala patriarhală vor fi săvârşite Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Te Deum-ul de Anul Nou. "În ziua praznicului se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, fiind una din cele 10 dăţi când se oficiază această Liturghie. Diferenţa dintre Liturghia Sfântului Vasile şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai desăvârşită în Biserica Ortodoxă, constă în câteva rugăciuni teologice în care este pomenită întreaga Biserică, răspândită de la o margine la alta a pământului, rugăciuni de o mare profunzime teologică şi mai cuprinzătoare decât celelalte", ne-a explicat părintele Timotei Aioanei.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Patriarhul Daniel: Sa avem o permanenta preocupare fata de viitorul neamului romanesc

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Daniel, indeamna, in Pastorala de Craciun, la acordarea unei atentii deosebite familiei in general, si familiei crestine, in special.
     "Fiecare dintre noi trebuie sa avem o permanenta preocupare fata de viitorul familiei crestine si al neamului romanesc, prin redescoperirea si trairea valorilor crestine in casele noastre, in parohiile de care apartinem si in marea familie a Bisericii lui Hristos", afirma Patriarhul. 
     "Sa aratam o atentie deosebita familiilor in care a slabit iubirea si bucuria comuniunii, precum si persoanelor singure, sarace, bolnave, batrane, descurajate, indoliate si indurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos fata de ei, o fapta buna si un cuvant bun. Lumina de la Bethleem ne cheama sa aducem semne de speranta unde aceasta a slabit", indeamna Patriarhul. 
     De asemenea, Intaistatatorul BOR ne indeamna "sa aducem multumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul daruit noua ca sa incepem anul acesta (2011) construirea Catedralei Mantuirii Neamului. Multumim si tuturor clericilor si credinciosilor din toate eparhiile care au contribuit in fiecare luna cu banul lor la colecta nationala pentru realizarea acestei lucrari mari si sfinte, necesare si utile din Capitala Romaniei".


"Avortul este o ucidere"
Intaistatatorul BOR considera ca trebuie sa ne bucuram totdeauna in familie si intre familii. "Sa nu uitam niciodata ca avortul este o crima, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apara (copilul). De aceea, cei care isi ucid copiii nenascuti nu se pot impartasi cu Hristos, Cel ce iubeste copiii", sfatuieste Preafericitul parinte. 
     De asemenea, patriarhul BOR afirma ca "familia crestina in care copiii sunt primiti cu bucurie prin nastere sau prin adoptie, si crescuti cu dragoste, educati crestineste si sprijiniti sa urmeze un drum folositor in viata este binecuvantata de Dumnezeu cu darul mantuirii si al vietii vesnice". 
     Pe de alta parte, Patriarhul Daniel ne indeamna "sa folosim timpul acesta al Sarbatorii Nasterii Domnului astfel incat sa aducem bucurie copiilor si parintilor si tuturor oamenilor, mai ales acolo unde este intristare si tulburare". 
     Ca si in anii precedenti, la cumpana dintre ani, adica in noaptea de 31 decembrie 2011 spre 1 ianuarie 2012, suntem chemati sa ne rugam lui Dumnezeu, Domnul timpului si al istoriei, pentru sanatate si mantuire, pentru toti romanii din tara si din afara granitelor Romaniei, considera Intaistatatorul BOR. 

Realizarile Parintelui Pr. Dr. Penea Gheorghe Cristian

1. In  anul  2011  a  fost  construita  clopotnita  la  cimitirul  vechi  din  comuna  Berceni.

Vedere  din  strada  a  clopotnitei.

Vedere  din  interiorul  cimitirului  spre  clopotnita.

 Vederi  laterale  ale  clopotnitei

2.  Aleea  principala  a  cimitirului  a  fost  pavata  cu  ciment  si  au  fost  instalati  stalpi  de  iluminare  publica.

Aleea principala.   Vedere  spre  iesirea din  cimitir.

Aleea principala.  Vedere  de  la  poarta  de  intrare  in  cimitir.

3. Amenajarea aleilor  si  a  gardurilor  la  cele  doua  cimitire  si  montarea  de  porti  metalice.

4. Redobandirea  tuturor  proprietatilor  bisericii  Sf Nicolae  din  Berceni.

5. Obtinerea  actelor  bisericii  Sf Nicolae  si  intocmirea  actelor  de  cadastru  si  intabulare  a  terenurilor  aferente bisericii. 

6. Locul  1  la  concursul  de  proiecte ( Proiectul  "Alege  Scoala")  organizat  de  Protoeria  Ilfov  Sud.

     -- la  acest proiect  au  mai  participat :  Penea Cristiana Ana-Maria, Penea Stefan Cristian  si Cretu Mihai Cosmin.

Cinstita Adormire a Preamaritei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria.

     Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare". Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite. 
     Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.
     Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: "Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: "Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".
     Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad".
     Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul. 
     Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca. 
      Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare. 
     Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti. 
     Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.


http://www.calendar-ortodox.ro